Ar plânge astăzi Primul ministru?

Eugeniu Carada_07161205

Astăzi am făcut o vizită şi am lăsat  un cadou virtual pe http://www.george-damian.ro/ .

Anunțuri

Mizerie şi râme. Cât mai valorează cetăţeanul cântărit cu kilogramul?

doi tiganiAlexandru D. Filimon

Sunt ţiganii oameni? Sunt ţiganii cetăţeni români si/sau cetăţeni europeni?

Acestea sunt întrebările de logică şi bun simţ pe care le adresez de regulă interlocutorului meu pentru a stabili un nivel mediu de dialog. Sunt şocat si surprins de fiecare dată de câte un individ cu porniri “holocaustiene” care arată ameninţător cu degetul către “naţia brunetă” marturindu-şi fetişul istoric (“dacă mai trăia Antonescu termina de tot cu naţia asta”). Nu mai comentez, ci doar mă întreb din nou: Cât de democratici suntem noi românii? “Stăm ca râmele” cum sugera un politician nu demult ?

La începutul acestei săptămâni, Ministrul de Interne francez, Manuel Valls, a declarat că “majoritatea rromilor trebuie condusă la frontieră”, pentru că “este iluzoriu să ne gândim că vom soluționa această problemă doar prin inserție” și pentru că rromii au “moduri de viaţă extrem de diferite” de ale francezilor, moduri de viață care “se află în confruntare”, așadar proiectele de inserție trebuie să aibă loc bineînţeles în România și Bulgaria.

Nu este prima dată când ministrul vrea să returneze “mizeria”. Mai jos vă redau un articol publicat anul trecut ca reacţie la declaraţiile aceluiaşi ministru mânat de aburii raţiunii bătătorind drumul pavat cu intenţii bune.

Franţa „nu poate primi toată mizeria din lume şi din Europa”, a afirmat marţi, în legătură cu dosarul romilor, Ministrul francez de Interne Manuel Valls, aşteptat miercuri în România împreună cu colegul său de guvernare, Bernard Cazeneuve, care deţine portofoliul Afacerilor Externe, relatează AFP.

„Astăzi, nu putem să ne permitem să primim toate aceste populaţii care sunt condamnaţii pământului, care sunt hărtuite în ţara lor, care sunt discriminate”, a declarat el pentru BFMTV şi RMC “ Sursa: Gândul.

Aş vrea să vă vorbesc înainte de a analiza spusele demnitarului francez despre două aspecte stringente în legătură cu denumirea de “rrom” şi comunitatea reprezentată de aceştia.

Denumirea de “rrom”, lingvistic vorbind, este lipsită de logică. Nu poţi denumi o comunitate utilizând un cuvânt din limba lor pentru a face acest lucru. Al doilea aspect este faptul că o denumire nu are puterea de a schimba şi realităţile, astfel problema de fond nu este de natura psihosocială (ce cred oamenii despre ţiganii), ci de natura legalistă, constituţionala, cetăţeneasca. Vor exista diverşi ipochimeni fandosiţi (mulţi dintre ei ideologi ai mişcării “political correctness”) sau troglodiţi nefericiţi în stare să denatureze argumentele prezentate mai sus. Şi pentru aceştia, dar şi pentru cei interesaţi, recomand călduros lectura unui articol preţios aparţinând profesorului George Pruteanu  http://www.pruteanu.ro/6atitudini/2008.02.28-tigani-religie.htm.

Declaraţia tulbure a demnitarului francez poate fi analizată cu două ipoteze de lucru. Ambele ipoteze pornesc de la nişte date ireductibile: ţiganii sunt cetăţeni români şi ţiganii sunt cetăţeni europeni. Astfel problema este a statului român şi a statului francez. Până aici totul în regulă. Prima ipoteză se încadrează în sfera cinismului politic, astfel politicianul apelează la electoratul naţionalist francez (din ce în ce mai consistent şi tulburat) pentru a câştiga capital politic, pentru a crea o diversiune de la problemele reale cu care se confrunta guvernul francez în criză. Este o tactică universală, de natura amorală şi cu aplicaţie globală. Avem şi noi “cinicii noştri” de profesie.

A doua ipoteză de lucru ar fi sensibilităţile politicianului francez la măsuri autoritare (ce exclude soluţiile prin consens) şi o anumită aplecare a gândirii şi acţiunii politice spre derizoriu. Mă opresc aici.

Aş avea însă o observaţie importantă de făcut şi anume folosirea în discursul politicianului a cuvântului “mizerie”. Mizeria trebuie înlăturată. Trăiască salubritatea! Salubritatea de aur a unui politician este gunoiul politic al altuia. Prin măsurile statelor în ultimii ani se observă o disoluţie accentuată a cetăţeanului. Nu pot să nu mă întreb: ”este normal ca un grup de oameni (într-adevar cu probleme cetăţeneşti şi cu biografii ilegaliste deseori la limita criminalităţii) să poarte numele de mizerii?

 

Brînzoaicele cu gem sunt rupte din Raiul Bunicii

Astăzi am făcut o vizită şi am lăsat  un cadou virtual pe http://brinzoaicecugem.blogspot.ro/.

Lacrima unui nostalgic va trezi morţii din dulap

 

 lacrima

Alexandru D. Filimon

Aproape întotdeauna am considerat anacronică şi patetică cercetarea comunismului românesc. Mi s-ar fi părut normal ca prin dialectică şi polemică istorică să se ajungă la un consens prin care să enumerăm avantajele şi dezavantajele sistemului comunist astfel să putem purcede în sfârşit spre viitor. Condamnarea comunismului a produs cea mai puternică operaţie de conversie psihosocială revendicând prin Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) corecţia morală a unei societăţi care regretă în proporţie de 60 % perioada cumunistă (sondaje de opinie abundă pe această temă). Prin oficiala condamnare a comunismului s-a realizat o operaţie foarte fină asemeni operaţiei pe cord, uzitând de comparaţie din plin ca mijloc de închipuire.

Imaginaţi-vă, pentru moment, că s-ar produce documentare despre nivelul de trai din Austria şi Eleveţia, despre averea pe cap de locuitor din Germania în loc să se producă documentare şi emisiuni pe bandă rulantă despre comunismul românesc. Cum s-ar simţi românul observând beatitudinea neamţului ? Mai mult ca sigur revoltat furios şi frustat. Cum se simte astăzi românul când vede, rememorează nefericirea comunistă? Cu siguranţă se simte mai bine. Atât de falacioasă este această falie creată încât nu degeaba simţim cu toţii că “ In România nimic nu se schimbă”.

Legitimitatea sistemului politic actual nu se poate realiza decât prin raportarea la trecut, şi nu la orice trecut, ci la acel trecut cenuşiu, tumultos şi auster. Politicienii noştri ne-au învatat cu firimituri şi noi ne-am învăţat cu lături. Acum avem parte şi de toate resturile oficiale ale istoriei fără a resimţi reculul de rest al istoriei.

Manipularea nu s-a încheiat, ea continuă astăzi sub alte forme promovând capitalismul sălbatic în detrimentul unui capitalism autentic, promovând grangurii la prima generaţie de pantofi care se tratează în Viena în detrimentul oamenilor cu o valoare morală, intelectuală şi culturală veritabilă, promovând dictatul istoriei de la Cotroceni asupra comunismului (realizat de un grup de cercetători şi istorici) fără o dialectică şi dezbatere autentică. Orice avantaj al comunismului este linşat şi cel ce îndrăzneşte să vorbească despre astfel de lucruri este un criminal, un marxist, în cel mai bun caz un nebun. Cu o astfel de reacţie nu putem merge cu istoria noastră contemporană decât înapoi. Viitorul piere sub greutatea reacţiilor noastre.

Anticomunismul este un produs al intelectualităţii româneşti, nu reprezintă o emanaţie a societăţii româneşti pe de-a-întregul. Mai are rost să ne întrebăm cu ce scop a fost făcută această condamnare?

Un muzeu al comunismului ar putea fi o idee mult mai bună deoarece nu avem cum să dormim liniştiţi cu morţii în dulap.

 

Atunci când un nostalgic se va plimba prin acest muzeu şi în adâncul fiinţei sale va mişca ceva în stare să-i stoarcă o lacrimă pe obraz, vom şti că am făcut un pas spre Viitorul nostru şi fără condamnările Lor.

Decât Partidul Roşia Montană, mai bine O Lege a Partidelor decentă

646x404

Alexandru D. Filimon

Toată lumea se năpusteşte mitic ca minotaurul căznit pe transformarea fenomenului protestelor anti-Rosia Montană în partid. Fie prin dezlănţuiri, sclipiri de inteligenţă din partea pseudo-intelectualilor flotanţi, fie prin concentrarea de energii cosmice pe net, fiecare formator, lider, actor din spaţiul public şi virtual are o părere şi nu doar că ţine la ea, ba chiar ne-o şi livrează ca adevar. Aceşti inşi cuprinşi în mare parte de romantism revoluţionar sau revolta melancolică “zelecodrenească” transformă mult râvnita dorinţă de normalitate şi civilizaţie în autoritarism şi teroare. Civic, înseamnă înainte de toate, să ai capacitatea să observi niscai probleme, să te ridici împotriva unor soluţii păcătoase care pretind că rezolvă aceste probleme şi să cauţi raţionalitate. De ce spun acest lucru? Raţionalitatea este singura care te poziţionează pe axa istoriei în punctul de mijloc, nu la extreme. Un partid izvorât din stradă nu reprezintă calea de mijloc, nici măcar un drum lung şi anevoios spre ea. Strada trebuie să rămână vie, liberă, neinstituţionalizată. În schimb mi-ar place să aud că pe lângă Roşia Montană se protestează şi pentru o lege a partidelor mult mai laxă.

Este un lucru ştiut şi mult prea puţin discutat faptul că România are cea mai restrictivă/nedemocratică lege privind înființarea partidelor politice din UE prin condiția celor 25 de mii de membrii fondatori ceruți pentru înființare (cel puţin 700 de membri din minim 18 judeţe). În ţări precum Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Spania, Olanda se poate înfiinţa un partid cu până la 10 oameni. În Bulgaria, vecinii nostri pe care îi privim cu condescendenţă (obişnuim să spunem “Ne-au întrecut până şi bulgării”), numărul ajunge la 50 de membri, Polonia ajunge la 1000 şi Portugalia la 7500. Doar în România avem un sistem cu faţă hâdă care practic hăcuieşte dreptul la liberă asociere. Raţionalitatea ar cere să protestăm şi pentru acest lucru în loc să criticăm partidele din afara lor şi să ne minunăm când îi vedem pe politicieni la televizor făcând dezacorduri ca repetenţii claselor primare.

Mi-ar plăcea să ieşim din iluzia înfăptuirilor colective şi să ne aşezăm la adăpostul mai puţin vibrant şi zgomotos al raţionalităţii.

Poate toţi filogermanii şi monarhiştii melancolici şi mimetici ar trebui să-şi facă un tricou pe care să scrie” Decât să sufăr de închipuire, mai bine de exces de raţionalitate”. Poate aşa o să trecem de la Partid la Lege.

De ce nu fac românii filme despre Sex?

61241844

Alexandru D. Filimon

V-aţi întrebat vreodată de ce se fac filme despre avorturi în perioada comunistă (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile), politicieni din perioada post-comunistă (Ticăloşii), rezistenţa în perioada comunistă (filme despre marii dizidenţi români), nevoia anti-comunistă (tot filme despre marii dezidenţi români), privatizări post-comuniste (Despre oameni şi melci), dreptate post-comunistă (Examen) etc. Ştiu că enumeraţia este prea lungă şi enervantă, dar nu pot să nu mă întreb aproape la limita dintre nebunie şi furie unde sunt filmele despre sex, gagici, călătorii, bucuriile simple ale vieţii etc.

Departe de a vulgariza procesul de evoluţie a filmului românesc, nu pot să nu constat “cenuşiul” purtat de fiecare film ce îşi găseşte culcuş în inimile noastre. Cu un gust amar rămânem şi cu o durere morală a cenuşiului.

Fenomenul nu îl întâlnim numai în film. Dan C. Mihăescu afirmă că în limba română există peste o sută de vocabule (unele din ele îndrăzneţe, altele cu tâlc) populare româneşti ale cuvântului “penis”, dar nu avem încă o literatură matură, în stare să speculeze sau să ţintească această capacitate de imaginaţie şi ideaţie a poporului român. Cu alte cuvinte am avut scriitori care au vorbit despre unire, latinitate, constituţii, război şi mai puţin despre dragoste sau sex. Parcă mereu începem cu ultima noapte de dragoste şi continuăm la nesfârşit cu întâia noapte de război.

Nu pot să nu remarc cu tristeţe că după perioada anilor ’90 au apărut tot felul de futilităţi şi nulităţi ce se autodenumesc scriitori cu nenumărate “opere” în artă şi tainele dragostei ce nu reuşesc să stimuleze nici măcar individul deprins cu exerciţiul onanistic.

Întrebarea din titlu rămâne valabilă, iar din răspunsul ei nu vreau să fac un titlu de glorie, ci doar constat din nou, cu tristeţe, că nu am depăşit perioada comunistă, ceva din ea încă mai bântuie…

E prea mult aur în verigheta USL

verigheta

Alexandru D. Filimon

Motto de logodnă: România nu este o ţară săracă, ea este condusă de sărăcii…

În tumultul chestiunii cotidiene, am pierdut din vedere şi alte discuţii referitoare la aur. Polarizarea puternică a discuţiilor în jurul dilemei exploatării a suspendat in mod imperativ orice polemică vizavi de rezonanţa în subconştient a aurului şi de semnificaţiile profunde ale aurului.

Spiritualitatea aurului este un subiect vulgar pentru mase care înţeleg că cererea publică trece mai întâi “prin stomac”. Mă gândesc că pentru aceştia calitatea vieţii este dată tot de stomac deci, lectura, scrisul sunt activităţi nestomacale, prin urmare mă bucur că aceştia se uita la televizor. Aurul are o simbolistică aparte şi diversă (simbol pentru înţelepciune, lumina, puritate, integritate etc.) translatând în timp o aură mistică. Purtatul zilnic al bijuteriilor sau ornamentelor de aur ar duce, în concepţia iniţiaţilor ezoterici, la creşterea charismei, a curajului şi capacităţii de a-i conduce şi coordona pe ceilalţi.

Înţelepţii credeau că „este pe atât de greu să-l utilizezi corect, pe cât de dificil este să-l dobândeşti” şi încercau repetat să recomande oamenilor o preţioasă lecţie spirituală: trebuie să fiţi călăreţii şi stăpânii aurului, nu sclavii care îl duc în spate, copleşiţi de puterea sa. Mai există vreo şansă ca decidenţii noştri politici să se lepede de cinismul din inimă şi cu “mâinile curate” să privească şi alte chestiuni sociale, prospective care nu ţin doar de stomac.

Politica este arta posibilului, dar ea reprezintă şi concretizarea unei viziuni ce implică transformarea viitorului sub imperiul credinţei, principiilor şi acţiunii de intelligence (informaţie relevanta/cunoaştere în scopul acţiunii). Toţi politicienii au gândit strict electoral toată problema exploatării reacţionând asemeni păpuşilor pe arcuri care la o singură atingere îşi intră în rol. Crin Antonescu care are încă o problemă nerezolvată, şi anume joncţiunea cu masele (Charisma), ar trebui să înveţe ce relevanţă are purtatul aurului, iar Victor Ponta ar trebui înainte de a-şi conserva supravieţuirea imagologică să reflecteze la teza utilizării şi dobândirii aurului. Conflictul celor doi are o cauză umană, şi anume orgoliul. Putem avansa teorii privind o asimetrie de informaţie guvernamentală, disensiuni pe baza proiectelor de stânga şi dreapta dar, de multe ori motivul este unul uman. În cazul de faţă aveam de-a face cu vechea meteahnă a omului “mândria”.

Concluzia este una firească: “Înţelepciunea e un drum pe care politicianul român nu o să calce niciodată”.

Liviu Brătescu

cercetător și om politic liberal

POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

"Îmi place zgomotul produs de democraţie." (James Buchanan, al 15-lea preşedinte american)

Bellum omnium

blog George Damian

brînzoaice cu gem

Incultura ne distruge, mă baiatule...

Civitas Politics

Analizăm politica