Interviu: De vorbă cu Mihaela Miroiu

Vă invit să citiţi primul meu interviu.

Mihaela Miroiu consideră că “prima datorie pentru femeile angajate în politică ar fi să  recunoască faptul că sunt femei, că gândesc mai femeieşte”.

miroiuMihaela Miroiu, teoreticiană şi militantă a feminismului românesc, a declarat, în cadrul interviului că “sunt multe alte femei în politica românească şi care în momentul în care nu au, pe de o parte, o cultură politică feministă, pe de altă parte, le e clar că ele acolo nu sunt numai parlamentari, ci şi parlamentare, adică reprezintă şi interesele femeilor”

Ce realizări are feminismul românesc după 1989 până în prezent?

M.M. În 1815, de când a început feminismul românesc, a început în Transilvania şi era foarte legat de mişcările mai largi de emancipare din Imperiul Austro-Ungar, fapt pentru care femeile din Imperiul Austro-Ungar au şi obţinut drept de vot la locale, drept pe care româncele din Transilvania l-au pierdut cu ocazia Unirii de la 1918. În sensul drepturilor politice şi civile, Imperiul Austro-Ungar era ceva mai avansat decât Regatul Român, după care a început efortul fantastic al organizaţiilor feministe româneşti şi al unor personalităţi cu totul şi cu totul deosebite, cum este Alexandrina Cantacuzino sau Cecilia Lucescu Stor sau Adela Xenopol, Calypso Botez care, rând pe rând, au făcut breşe şi au reuşit să obţină accesul egal la educaţie . După care, rând pe rând, accesul la profesii care nu le erau permise. În anii ‘30, spre exemplu, femeile nu aveau voie să aibă activităţi de barou. Puteau să facă studii de drept, dar nu puteau să fie decât maximum profesoare. Erau foarte multe lucruri interzise pentru ele, şi atunci o problemă mare a fost accesul la profesii. Profesiile erau socotite feminine predeterminate, de pildă în medicină puteau să fie asistente, infirmiere, dar nu doctori, cu atât mai puţin chirurgi, în armată nu aveau, evident, acces decât pe post de infirmiere sau vivandiere, erau foarte multe îngrădiri. O bună parte din aceste îngrădiri au fost eliminate rând pe rând prin presiunea miscării feministe româneşti în anul 1923, când s-a votat Constituţia faimosă. Dacă aţi citi pledoariile faimoase, în special cea a lui Calypso Botez, care se află în volumul cu toate discursurile dedicate viitoarei Constituţii din 1923, aţi vedea că avea un limbaj extrem de contemporan, un tip de argumentare foarte raţional şi bine pus la punct, numai că, din nefericire, asta s-a soldat cu includerea femeilor într-un paragraf în care sunt socotite incompetente legal, împreună cu minorii, idioţii şi puşcăriaşii. Deci, asta e clar. În faimoasa Constituţie democratică a României interbelice, femeile erau în paragraful ăsta. Totuşi, în 1929 reuşesc să obţină dreptul de vot la locale şi chiar au şi primele femei reprezentante în Cosiliul Local, inclusiv al Municipiului Bucureşti, de pildă Alexandrina Cantacuzino a fost în acest consiliu. După care lucrurile au scăpat de sub control complet, în sensul că intervine dictatura carlistă, în dictatura carlistă femeile primesc drept de vot, dar întrebarea este ce să faci cu un drept într-o dictatură. După care, acelaşi drept este recunoscut şi în Constituţia comunistă, iară ce să faci cu un drept de vot într-o dictatură, deci practic vorbind, între 1939 şi 1989, românii nu au votat în ceea ce se cheamă alegeri libere, transparente şi corecte. Aici e vorba de o pauză pe care o fac bărbaţii şi de o neexercitare de loc în cazul femeilor. Cu alte cuvinte, femeile votează în România în alegeri generale şi locale, transparente şi corecte în mod universal pentru prima oară în mai 1990. Deci, istoria lor ca cetăţene nu are decât 23 de ani. Nici una dintre noi, cum nici barbatii, nu au învăţat deloc când au studiat istoria mai nimic despre istoria mişcării pentru drepturi în general civile şi politice. Adică, de exemplu, generaţia mea şi generaţia de după mine au făcut o istorie bazată pe războaie de independenţă şi lupte de clasă, dar cum anume s-au obţinut drepturile civile şi politice, noi nu am învăţat la şcoală. Neînvătând lucrurile astea la şcoală, sigur că nu am învăţat nimic nici despre mişcarea feministă, cum nu am învăţat nici despre celelalte. Adică nu existau acolo. Cu alte cuvinte, ni se părea că aceste drepturi pică din cer, vin de undeva, nu că nişte oameni efectiv şi-au pus la bătaie libertatea, reputaţia, viaţa pentru ca noi să le avem. Cred că asta e o problemă în general a românilor, să aibă o cultură democratică de substanţă, pentru că nici nu înţeleg că toate drepturile de care noi ne bucurăm astăzi sunt rezultatele unor eforturi uriaşe care au distrus vieţile multor oameni, care au fost suficient de cauzaşi să nu-şi vadă numai de interesele lor, ci să se gândească la eliberarea oamenilor din orice fel de lanţuri, oricare ar fi ele.

După ’89, lucrurile au evoluat într-un fel foarte interesant. În primul rând, prima grijă a partidelor politice nou-înfiinţate a fost să nu pună femei pe listele electorale, fapt pentru care am început cu 2,5% femei în primul Parlament, a fost după aceea, rând pe rând, o creştere de 6%, după aceea la 10%, maximul a atins 11%, acum este 10% şi ceva . Cu alte cuvinte, există o dominantă misogină şi foarte patriarhală în tipul nostru de gândire politică sau în pseudopolitica pe care noi o avemDe altfel, cultura politică în România are pe indici internaţionali nota 4,4. Suntem repetenţi. Asta nu numai în privinţa femeilor şi în privinţa egalităţii de gen, aşa că suferim de o repetenţie cronică din care nu ieşim. Din moment ce această chestiune se repetă an de an, am avut şi scorul 3,8, acum a mai crescut, 4,4 tot n-am trecut clasa culturii politice democratice, deci asta e o chestiune care nici măcar nu se mai referă numai la politicieni, se referă la cultura noastră politică, în general, care este foarte slabă, care contribuie cel mai mult la clasificarea şi participarea politică care e la fel de slabă, care contribuie cel mai mult la clasificare democraţiei româneşti în rândul democraţiilor defecte pe locul 59 în lume, respectiv într-o stare de risc foarte mare. O democraţie din care ce se alege substanţial este că oamenii periodic votează.

Eu cred că la noi ortodoxia şi democraţia seamănă foarte mult. Suntem cel mai religios popor din Europa, dar practicăm un creştinism ritualist; nu înseamnă deloc că suntem buni creştini. In relaţia cu semenii noştri nu suntem deloc buni creştini, în schimb facem ritualul cu dusul la biserică, pupatul moaştelor, aprinsul lumânărilor, după cum facem ritualul de a ne duce la votDar între aceste chestiuni, noi nu participăm cetăţeneşte, nu facem lobby, nu îi întrebăm pe parlamentari nimic, nu îi tragem de mânecă, ni se pare efectiv o banalitate faptul că ei mint în campaniile electorale.

Dar nu cumva există la nivel de mase, de societate, o anumită predispoziţie spre a fi condus şi nu spre a fi reprezentat?

M.M: Nu avem experienţa de a fi reprezentaţi. Avem experienţa unei rupturi mari între momentul alegerii şi exerciţiul conducerii. Da, eu l-am ales pe Fănică. Fănică se duce şi alege în locul şi în numele meu, numai că, fiind o ţară foarte puţin înclinată spre contractualism, Fănică nu îşi mai respectă contractul între mine şi el, care contract înseamnă promisiune electorală. El se duce acolo pe post de – Fănică om al partidului -, nu pe post de reprezentantul meu. Deci, neavându-l sistematic, necorelând sistematic şi mai sunt şi alte lucruri, necorelând sistematic promisiunile de campanie cu actele de guvernare, oamenii ce reprezentare pot să aibă? Eu folosesc, spre exemplu, o expresie ori de câte ori se ascute lupta electorală. Măi oameni buni, ai noştri nu există. Deci partizanatul ăsta şi polarizarea politică între dreapta şi stânga, trecând peste stupiditatea sa în sine, sunt caraghioase, pentru că nu am nici o demonstraţie că cineva dintr-o parte mă reprezintă.

Da, şi eu sunt de acord că acest principiu nu se aplică. De multe ori când aud persoane care spun că sunt de dreapta, le întreb dacă sunt anticomuniste sau anti-Iliescu în cazul nostru.

M.M: Asta este o identificare stupidăEu am, împreună cu doctoranzii mei şi foştii mei doctoranzi, un volum de ideologii politice actuale cu evoluţiile de după ’89, şi bineînţeles că am analizat şi spaţiul românesc din punctul ăsta de vedere. Din păcate, nu suntem contemporani cu majoritatea lor, discursurile ideologice contemporane nu sunt în partide, ci sunt în organizaţii neguvernamentale şi în mediul academic. Deci, pe de o parte, nu ai o structurare ideologică clară, pe de altă parte, împărţirea stânga-dreapta e tâmpită în sine. Deci, noi le-am împărţit în ideologii pluraliste, ideologii de graniţă şi ideologii moniste, pentru că, e clar, trebuie să precizăm foarte clar care sunt ideologiile care se mişcă în paramentrii democraţiei. Toate aceste ideologii din parametrii democraţiei sunt legitime. Nu spui niciodată că dreapta e urâtă şi stânga e frumoasă. E vorba de faptul că interesele noastre sunt foarte diferite. În nici un caz nu pot fi albe sau negre, că noi înşine putem să evoluăm ideologic sau să ne mişcăm ideologic în alte părţi, este clar şi firesc ca după o anumită vârstă să fii conservator şi în tinereţe să fii de la anarhist până la mult mai liberal sau să fii libertarian.

 Problema noastră mare, din punctul meu de vedere, este că noi am pus întotdeauna boii înaintea carului, de exemplu am făcut un fetiş din privatizare. Privatizarea nu e tot una cu capitalismul. Capitalismul se dezvoltă nu pe legile privatizării, ci pe legile concurenţei, ale competiţiei. Eu cred că nu avem bine pusă la cale competiţia, încă din grădiniţă avem competiţie. Cu alte cuvinte, e vorba de a învăţa oamenii că, dacă faci bine, eşti răsplătit, dacă faci rău eşti penalizat. Asta e baza competiţiei.

Declaraţi cu ceva timp în urmă că auziţi sistematic în jurul dumneavoastră “multe femei educate, profesioniste, adesea implicate politic sau civic, militante în felul lor, care doar că nu-şi scuipă-n sân când aud de feminism şi susţin, stupefiant pentru cunoscători: Eu nu sunt feministă! Eu nu vreau să fiu sufragetă”. Daţi-mi exemple de astfel de femei şi vă rog să detaliaţi efectele unei astfel de abordări? Cred ele oare că acest curent feminist este o consecinţă a lipsei de feminitate?

O să vă dezamăgesc. Nu vreau să dau exemple. Pe mine mă interesează fenomenul, nu persoanele. Numai în cazuri speciale replic public unei anumite persoane. Fenomenul e destul de răspândit, e destul de larg, de exemplu, în politicienele actuale o persoană tipic nefeministă, dar care s-a ars din cauza asta, a fost Elena Udrea. De ce s-a ars? Jucând o carte. Era în mare măsură antifeministă, ea s-a ars, adică a pierit pe limba ei. Sunt multe alte femei în politica românească şi care în momentul în care nu au, pe de o parte, o cultură politică feministă, pe de altă parte, le e clar că ele acolo nu sunt numai parlamentari, ci şi parlamentare, adică reprezintă şi interesele femeilor. Vă dau acum un exemplu simplu. Noi am făcut o cercetare amplă la scară națioanală acum câţiva ani şi i-am pus pe cei chestionaţi să împartă ei bugentul public, ce ar face ei cu banii adunaţi de la bugetul public, care sunt aproape 60% din banii din România, 50 şi ceva, sper 60. Deci, mai mult de jumătate din banii din România sunt bugetul public. Ce ar face cu ei, cum i-ar împărţi? Priorităţile cetăţenilor în privinţa asta sunt foarte clare: sănătatea, educaţia, infrastructura, deci astea sunt priorităţile. Ei, dacă o politiciană are suficientă minte să fie politiciană cetăţenilor, ea ar trebui să fie percepută ca o persoană care merge pe agenda cetăţenilor şi să întrebe ori de câte ori se construieşte bugetul pentru anul viitor. Eu vreau ca populaţia să vadă clar pe un fel de cerc cu raze cum împărţiţi voi bugetul ăsta, cum îl daţi şi să comparăm cu ceea ce vor de fapt cetăţenii. Să vedem în numele cărui lucru voi îl împărţiţi total împotriva intereselor cetăţenilor. De exemplu, succesul total al Monei Muscă derivă din faptul că a fost percepută ca politiciană pentru cetăţeni.

Cu alte cuvinte, prima datorie pentru femeile angajate în politică ar fi să se cunoască faptul că sunt femei, că gândesc mai femeieşte, respectiv mai puţine lucruri extraterestre şi mult mai mult în sens cum nu se poate mai substanţial. Avem un buget, ca bugetul de familie, ăştia sunt banii noştri, cum îi împărţim, care sunt priorităţile noastre? Am o urgenţă radicală să cumpăr un anumit tip de avion pentru armată, noi fiind o mare putere armată mondială? Din banii de avionul ăla, câte grădiniţe publice aş putea să fac, câte creşe aş putea să fac? De ce nu pui problema aşa pe o agendă? Dacă am o ţară în UE care în proporţie de 47% nu are sistem de canalizare şi de apă curentă şi eu ştiu că alea 47% dintre femeile din România spală cu mâna, cară apă de la fântână, vai de mama lor cum se descurcă, dar nu le reprezintă interesele şi nu impun pe marile proiecte de infrastructură chestia asta, ci doar lasă bărbaţii să pună numai şoselele, păi ei or fi interesaţi, dar alea sunt interesate să spele şi să gătească. Lucrurile nu trebuie gândite nici mecanic, nici statistic, ci cum nu se poate mai omeneşte. Eu cred că primul lucru în care s-ar cunoaşte şi s-ar schimba percepţia gradului de civilizare în România ar fi în momentul în care femeile în politică nu ar mai gândi ca partidul, ci ca nişte femei cu bun-simţ, care de data asta nu mai conduc o familie, conduc o ţară, dar trebuie să o conducă femeieşte. Asta spun eu. Aproape nu poţi să îţi dai seama de multe ori de sexul politicianului, pentru motivul că toţi gândesc pe principiul neclintiţi partidului pe care îl urmăm, adică ori joacă cartea supersexy, stupidă după principiul bărbaţilor cărora le provoacă mici reacţii erotice, ori joacă cartea masculinizării, care tot aşa, după părerea mea, nu e dezirabilă. Cele care păstrează balansul sunt foarte puţine.

Componenta sexuală în intenţia de vot, de exemplu bagă un candidat într-un colegiu, un domn foarte autoritar, foarte carpatin, foarte mistreţos şi un domn de bun-simţ, nu neapărat un intelectual, eventual cu ochelari, are o cultură a dialogului, vrea să vorbească, este politicos, iarăşi e o valaoare profund dispreţuită, iar votanţii aleg acel mascul…

M.M. Mârlanul alfa…

Le este frică bărbaţilor de femei?

M.M: Depinde căror bărbaţi. Oamenilor complexaţi le e în general frică de alţi oameni.

Lege a compensaţiei?

Aici sunt mai multe părţi şi mai multe explicaţii. Cui îi e frică de competiţie nu are în nici un fel de-a face cu capitalismul democratic în general. În al doilea rând, baza de recrutare a politicienilor nu are mare legătură cu competenţa lor în politică, nu are legătură cu faptul că înainte să fie recrutaţi au demonstrat capacitatea lor profesională într-un fel sau altul, să fie foarte buni într-un anumit domeniu şi să încerci să îl iei în partid, pentru că în cazul în care acest om va conduce un anumit domeniu a demonstrat că e cu adevărat bun. Deci noi avem o contraselectie în politică foarte mare. Dacă ai o contraselectie şi ei ştiu cât sunt de şubrezi în sensul compentențelor de guvernare, există, zic eu, o lege a afinităţilor elective. Fiecare dintre noi, în momentul în care e pus să îşi facă o echipă, îşi ia lângă el semeni. Semeni, pur şi simpu. E firesc, ne alegem oamenii în care ne recunoaştem. Deci, dacă ei sunt aşa, de ce şi-ar alege altfel de oameni? Ca să le fie competitori? Pe de o parte, pe de altă parte, şubrezenia are o legătură mare cu complexele. Trebuie să existe nişte categorii care să existe apriori inferioare care să-ţi acopere propria ta goliciune. Se nimereşte că din cauza sistemelor patriarhale supermilenare, femeile devin un fel de redută a inferiorităţii. În cazul acesta, este de preferat pentru tine ca să te simţi bun de ceva, să existe o categorie pe care o socoteşti mai slabă decât tine. În consecinţă, comparaţia cu alţi bărbaţi este grea, dar într-un sistem patriarhal de gândire să te mai compare cineva cu o femeie este şi mai greu.

Sunt oameni în viața publică românească, sigur că şi în cealaltă, care se comportă în discursul lor despre femeie de parcă ar fi născuţi din căţele. Pentru mine este inimaginabil cum pot să îşi permită să vorbească atât de dispreţuitor despre femei. Mai mult decât atât, asta nu o fac numai politicienii sau jurnaliştii, uitaţi-vă si dumneavoastră în dicţionarul de sinonime al limbii române, care e al Academiei Romane şi căutaţi acolo termenul femeie și termenul de femeie publică. Femeie de serviciu, servitoare, femeie de stradă, prostituată sunt epitetele cele mai puțin dure. Nesimţirea e grosolană, şi nu m-ar mira ca intrările alea să fie scrise chiar de femei, nu bag mâna în foc că au scris nişte bărbaţi misogini sau frustraţi. Un lucru foarte important şi foarte limpede este că feminismul nu este o mişcare antică în nici un caz. Este o mişcare antipatriarhat şi antimisoginism. Asta e clar.

Femeia anului 2013 este diferită de femeia anului 2005? Sunt diferenţe. Ce provocări are în față femeia anului 2013 în România?

M.M: Depinde la ce te uiţi. La statisticile pe educaţie, femeile câştigă tot timpul. La ora actuală, ele reprezintă 56% dintre absolvenţi, inclusiv la nivel de Masterat, tinde tot mai mult să fie şi la nivel de Doctorat acelaşi lucru. Adică ele, câştigând foarte mult în educaţie, câştigă şi în profesii unde se ţine cont de competențe. După părerea mea, barbații încep să fie tot mai mult o problemă din punctul ăsta de vedere, nu femeile, pentru că angajatorul vrea persoane cu committment and responsability. Fetele sunt mai educate spre committment şi responsability. O mare problemă este în momentul în care se poate debalansa foarte serios pe piaţa muncii, mai ales că, cu noile media şi cu o mulţime de muncă digitală, munci care cer capacităţi de comunicare, femeile câştigă teren, întrebarea e ce se întâmplă cu bărbaţii care nu vor mai fi pe piaţa muncii. Eu văd, de exemplu, evoluţia în educaţie şi tipuri de competenţe ca o problemă mare de gen, dar de data asta pentru bărbaţi. E foarte posibil ca ei să piardă în toată povestea asta, de asta spun de exemplu că feminismul foloseşte foarte mult bărbaților dacă ai cu adevărat o abordare legată de respectul pentru egalitatea faţă de gen în momentul în care vezi că bărbaţii pierd în educaţie şi pe piaţa muncii, trebuie să faci politici afirmative pentru ei. Cu alte cuvinte, să te gândeşti foarte bine în intrarea în învăţământul superior, mai ales în domeniul în care ei intră foarte puţin să dai totuşi ceva, un numerus clausus, vezi un echilibru de gen în învățământ. Se pare că, pe de o parte, maturizarea bărbaţilor e mai înceată decât a fetelor până la terminarea liceului, după care lucrurile se echilibrează. Deci ea intră cumva în zona admiterilor la facultate, cumva mai puţin pregătiţi să facă faţă la chestia asta, dar pe parcursul facultăţii îşi recuperează terenul. Însă, dacă ei intră tot mai puţini din cauza handicapului iniţial, accesul lor la profesii intelectuale bune scade.Atunci ce faci când ştii asta? În mod obişnuit, ar trebui să încerci să păstrezi un echilibru de gen la admiterea în învăţământul superior. Pe asta nu poţi să o faci decât introducând un numerus clausus, ca să nu faci dezechilibre majore. Nici profesia medicală şi studiile economice şi studiile de drept şi de ştiinţe politice, dezechilibrul e foarte mare, e vorba de 70% femei. Pe scurt, ceva se întâmplă acolo la admitere, fetele sunt într-o poziţie mai favorabilă datorită faptului că pe perioada liceului sunt ceva mai responsabile şi mai serioase la datorie. După aceea, lucrurile se schimbă, dar e prea târziu pentru băieţi, deci eu cred că aici trebuie să se întâmple ceva la modul consistent.Cu alte cuvinte, pe mine nu mă încântă deloc o societate dezechilibrată. Nu mă încântă deloc una în favoarea femeilor, cât nici asta. Mie mi se pare normal ca din moment ce suntem şi bărbaţi, şi femei, că pe cale naturală ne naştem foarte paritari, în mod normal toată lumea asta ar trebui să respecte într-un fel sau altul paritatea asta. Îţi trebuie şi predispoziţiile astea femeieşti şi cele bărbăteşti, în egală măsură, ca să fim o umanitate întreagă şi completă. Cu cât complexitatea noastră ca oameni e reflectată în decizia noastră, cu atât omenirea e mai întreagă şi mai echilibrată, eu asta cred din suflet. Din punctul meu de vedere, e o datorie morală şi politică să încerci să păstrezi echilibrul.

Totuşi, taţii sunt foarte defavorizaţi ca părinte. Imaginea tatălui este mică, minusculă şi alienată, adică la orice te uiţi, la reclame, manuale de şcoală, tații în relaţia cu copiii ori există la câte o trăsnaie, dar par total infirmiEi nu par să fie părinţi activi şi la cu frecvenţă. Sunt un fel detaţi la IDD. Te duci în Aeroportul Otopeni şi rămâi trăsnit, sunt locurile alea pentru înfăşat copiii, în engleză scrie “Nurseryc sau “Child care”, traducerea în română “mama şi copilul”. Pare un lucru minor, dar nu este deloc. De ce nu îi dai acelui român acelaşi drept? De ce îl frustrezi cultural? Nu mai vorbesc despre custodia copilului, despre accesul taţilor după divorţ la propriul lor copil. Aici sunt foarte multe probleme pe care noi nu le luăm în seamă în spaţiul public şi în care, vrei, nu vrei, cineva este neîndreptăţit. Sau uite, chestia asta, cultura patronării bărbaţilor de către femei în viaţa privată. Ăia nu trebuie să îşi aleagă nici cravata singuri?! Li se pune pe cap un fel de incompetență majoră în ceea ce priveşte viaţa privată. E o problemă serioasă. În momentul în care educăm băieţii să fie serviţi şi nu trebuie să îşi facă mare lucru ei înşişi, nu îi educăm să nu fie autonomi? Deci nu le ciunţim din viitoarea independență? Sunt multe chestii, îi educi total dependenţi de femei. Ei, astea sunt dezechilibre şi private, şi publice pe care noi nu le luăm în serios, în schimb, trăsnim pe piaţa ideilor o mulţime de bazaconii despre chestia asta. Bazaconii de genul: ce urmăreşte feminismul? Castrarea bărbaţilor! Este un stereotip foarte, foarte obişnuit. Problema este că, dacă nu le analizezi critic, ajungi mereu în acelaşi punct de plecare.

Care ar fi tabloul femeii care îşi doreşte o carieră în politică, în afară de cele spuse mai sus?

M.M: În primul rând, nu cred că asta diferă foarte mult de un bărbat care îşi doreşte o carieră în politică, dar cred că cea mai importantă trăsătură relativ diminuată este curajul în faţa propriului partid, adică forţa de a-ţi susţine ideile şi proiectele, de a-ţi susţine perspectiva. Asta e foarte important. Nu poţi să fii şi obedientă şi să-ţi câştigi cu adevărat locul în arena politică. Nu cred că e posibil pentru o femeie lucrul ăsta.

Este o femeie activă pe planul politic care face acest lucru?

M.M: Da. Andreea Paul Vass. E o persoană semnificativă din punctul ăsta de vedere. Ea e un bun exemplu, dar mai sunt şi altele. Gabriela Creţu este un astfel de politician, la nivel european, fără discuţie, Renate Weber e una deosebit de semnificativă. Ele sunt şi sunt cam peste tot, Corina Creţu; le găsim în toate partidele, din păcate, într-o proporţie foarte mică.

Ce este un intelectual public? După părerea mea nu s-a născut un intelectual public în România. Ar trebui să fie o persoană care nu este un ideolog, nu aparţine unei sfere politice partizane, are capacitatea de autoreflecţie, autocritică şi ar fi capabil să se susţină în plan economic, să fie capabil să aibă propria părere neinfluenţată şi voiam să vă mai întreb dacă avem intelectuali publici femei şi formatori de opinie.

Gabriela Adameşteanu a jucat acest rol multă vreme, Rodica Palade, la fel, deci vorbesc despre redactorii de la Revista 22 care, printre altele, au jucat sistematic şi rolul de intelectual public. Zoe Petre este un intelectual public. Smaranda Eneche a jucat un rol foarte important în concilierea româno-maghiară, ea lucrează pe drepturile minorităţilor, şi este chiar deosebită.

Formator de opinie avem? Monica Tatoiu este formator de opinie sau intelectual public?

M.M: Doamna Tatoiu nu e un intelectual public.Intelectualul public este o persoană care are un tip de expertiză util vieţii publice şi are capacitatea de a comunica această expertiză dincolo de cei din aceeaşi profesie şi poate influenţa din punct de vedere moral, politic publicul, pronunțându-se asupra unor subiecte pe care este capabil să le conducă într-o zonă mai înţeleaptă şi mai echilibrată în sensul perspectivelor, şi mai ales într-o zonă mai competentă. Deci, un intelectual public trebuie să aibă o competență externalizabilă. Pentru un public mai larg, în ceea ce priveşte nonideologic, nu cred în intelectuali publici nonideologici. Există intelectuali publici nonpartizani, de pildă Horia Roman Patapievici, şi este recunoscut în România ca intelectual public. Nu este partizan, dar este conservator. Faptul că nu îşi asumă întotdeauna explicit faptul că este conservator e o altă problemă. Definind un intelectual public ca pe cineva care nu este independent nici de instituţii, ai definit un tip care stă pe o avere moştenită.

De pildă, Mihai Dinu Gheorgiu e un intelectual tânăr important. A apărut o tânără generaţie care este foarte căuzaşă şi importantă în spaţiul public.

În spaţiul public, unul dintre cele mai importante modelatoare ale atitudinilor şi comportamentelor a rămas încă televizorul, care este în competiţie cu internetul.

MM: Da, încă. Dacă televizoul continuă cum face acum, s-ar putea să nu mai fie nici o competiţie. Ca să inviţi oameni de mare consistență publică trebuie să îţi pregăteşti emisiunile; se decide de pe o oră pe alta cine vine, şi atunci chemi cu predilecţie jurnalişti, pe cei specializaţi în “păreristică”, se pot pronunţa despre creşterea viermilor de mătase deopotrivă cu probleme de sănătate şi probleme de NATO. Mie mi se pare o datorie elementară morală pentru un intelectual public onestitatea intelectuală, adică să se pronunţe numai în zona în care are totuşi, cât de cât, competențe. Din acest motiv, nu o pot numi pe Monica Tatoiu drept un intelectual public.

Dar totuşi se spune că sunt formatori de opinie.

M.M: Cine, ea? Da, e formatoare de opinie, şi ce-i cu asta? Dar asta nu înseamnă că este intelectual public. Şi Monica Columbeanu e formatoare de opinie sau Oana Zăvoranu e formatoare de opinie şi este model pentru o grămadă de oameni, şi pentru bărbaţi când e vorba despre fantasme cu femei.

Îmi alesesem o listă de formatori de opinie frecventabili: Andreea Marin, Andreea Esca.

M.M : Andreea Esca nu este formator de opinie, ci este o persoană foarte talentată, care citeste de pe prompter. Nu are nici o treabă. Andreea Marin e în altă categorie. S-a implicat foarte mult şi din punct de vedere civic, s-a implicat foarte mult şi în diverse cazuri-limită de cazuri sociale. Este o femeie care are credinţe substanţiale de ajutorare a semenilor, egalitatea dintre semeni, din cauza aceasta şi-a câştigat rolul de formatoare de opinie. Nu pe vremea când era la “Surprize, surprize”, ci după.

Deci este cap de listă.

M.M : Între ce aţi scris acolo, da. Categoric.

Mihaela Rădulescu?

M.M: Mihaela Rădulescu nu ştiu cât se ocupă de altceva, decât de subiecte frivole. Da, poate fi formatoare de opinie, dar nu la acelaşi calibru cu Andreea Marin.

Mihaela Rădulescu a publicat două cărţi şi a declarat la tv că vrea să fie considerată o scriitoare.

M.M.: Şi ce? E problema fiecăruia ce se crede. Dacă ea vrea să se creadă scriitoare, nu are decât.

Şi m-am mai gândit la Andreea Pora.

M.M.: Da, Andreea Pora este o formatoare de opinie. Când vorbim despre formatori de opinie, vorbim şi despre chestiuni de interes public care modelează interesul public, formând opinia publică.

Vă amintiţi de episodul cu Adriana Săftoiu şi Gigi Becali?

M.M.: Nu. Cine se uită la astea! Între altele, o consider şi pe A. Săftoiu o formatoare de opinie publică.

Theodor Baconschi a afirmat pe Facebook despre Raluca Turcan că este adulatoarea umedă a lui Vasile Blaga.

M.M.: Dacă a zis aşa, să-i fie ruşine.

Avea dreptate Alvin Toffler când spunea că ne aşteaptă un matriarhat?

M.M.: Păi şi ce sunt eu, Mama Omida? Sper că nu, sper că ne aşteaptă un parteneriat. Dacă ne aşteaptă un matriarhat, va fi o fericire la fel de mare pentru bărbaţi cum este pentru femeie patriarhatul. Eu sper că nu. Sper să avem destulă minte să fim echilibraţi.

 

Anunțuri

2 Responses to Interviu: De vorbă cu Mihaela Miroiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Liviu Brătescu

cercetător și om politic liberal

POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

"Îmi place zgomotul produs de democraţie." (James Buchanan, al 15-lea preşedinte american)

Bellum omnium

blog George Damian

brînzoaice cu gem

Incultura ne distruge, mă baiatule...

Civitas Politics

Analizăm politica

%d blogeri au apreciat asta: