Un tânăr care a plătit cu propria viaţă la revoluţie ar vedea astăzi o Românie dezordonată, coruptă şi mincinoasă, dar s-ar bucura de libertate

1508177_275083899312057_1148935759_n

Alexandru D. Filimon

Vă invit să citiţi interviul ZeteticGroup realizat cu Sebastian Rusu despre Revoluţia română din decembrie 1989 între mit, realitate şi lovitură de stat. In opinia sa, nu prin moartea domnului Iliescu se vor rezolva misterele revoluţiei din 1989, ci printr-o acţiune concentrată a societăţii şi a Justiţiei.

     1) Vă invit la un exerciţiu de imaginaţie: dacă astăzi nu ar exista o asimetrie de resurse pe cap de locuitor şi inegalităţi frapante de natură economico-juridice între marea masă de oameni şi pătura privilegiată, oamenii ar mai afirma că “Revoluţia din 1989 a fost o lovitură de stat”? Eşecul revoluţiei este legat de eşecul sistemul postcomunist?

Nu cred că dacă nu ar mai exista inegalităţi sociale şi asimetrie de resurse între oamenii de rând şi pătura de  bogătaşi nu s-ar mai afirma că “Revoluţia română din decembrie 1989 a fost lovitură de stat”, pregătită din vreme de câţiva iniţiaţi de la vârful puterii politice din stat cu sprijinul organelor Securităţii, întrucât orice revoluţie are nemulţumiţii şi învinşii ei.

De obicei, revoluţiile provoacă schimbări bruşte, dar provoacă şi mari nemulţumiri pentru că nu toţi au acces la resurse şi implicit la putere.

Nu cred că revoluţia română din decembrie 1989 este un eşec pentru România, dar ratarea startului în construcţia societăţii şi economiei în faza post-comunistă este un dezastru de care se fac vinovaţi direct şi indirect actorii principali din decembrie 1989 în frunte cu fostul preşedinte Ion Iliescu pentru că nu au avut un plan şi o strategie spre care să îndrepte România.

     2) Ce ar trebui să cunoască generaţia tânără despre acest subiect? Găsesc ei adevărul în cărţi şi studii de specialitate actuale?

Tânara generaţie trebuie să ştie că revoluţia din decembrie 1989 a schimbat o ordine geopolitică prin alta, iar în România a ieşit într-o manieră sângeroasă pentru că Nicolae Ceauşescu a refuzat să facă un pas înapoi, în contextul în care lumea se transforma de la Războiul Rece către Globalizare.

Adevărul, domnule Filimon, nu se găseşte în cărţi şi-n studii care, slavă Domnului, sunt numeroase şi abordează acest subiect sub două perspective: revoluţie şi lovitură de stat.

Tinerii trebuie să citească ambele perspective, dar trebuie să li se explice că istoria se rescrie în funcţie de interesele politice, de învingători şi de învinşi.

     3) Cum credeţi că ar reacţiona un tânăr mort la revoluţie dacă ar observa lumea în care trăim? Dacă l-ar privi pe Iliescu cum se ceartă pe marginea indemnizatiilor revoluţionarilor, şi-ar dori oare să moară a doua oară?

Un tânăr care a plătit cu propria viaţă la revoluţie ar vedea astăzi o Românie dezordonată, coruptă şi mincinoasă,  dar s-ar bucura de libertate. Repet, libertatea este cel mai de preţ, dar câştigat după decembrie 1989 alături de demnitate. Treaba aceasta cu indemnizaţiile de revoluţionar este o prostie a domnului Ion Iliescu pentru că trebuiau remuneraţi răniţii, orfanii şi văduvele şi cei care s-au remarcat prin fapte deosebite.

Nu se poate plăti toţi cei care au ieşit în stradă şi să nu muncească pentru că nu este corect să li se dea 2000 de ron pe lună în timp ce un medic rezident sau profesor debutant încasează doar 850 Ron.

Astăzi, revoluţionarii sunt o masă amorfă de manevră în mâinile politicienilor, iar acest lucru este periculos pentru societate. O revoluţie, teoretic, se face pentru binele naţiei ci nu pentru foloase materiale, dar practică învinge detaşat teoria. 

     4) Putem dormi linisitit cu morţii revoluţiei în dulap? Lumea crede că dacă va muri Ion Iliescu, misterul revoluţiei se va revela şi va fi mai bine (la fel credea şi despre Ceauşescu). Mânia aceasta de a găsi binele după moarte nu este şi ea parte a unui eşec personal, parte a unei istorii zbuciumate?

Morţii revoluţiei sunt o problemă nerezolvată pentru că nu numai Armata a tras ci şi Securitatea, iar treaba aceasta a rămas încă fără rezultate concrete.

Nu cred că prin moartea domnului Iliescu se vor rezolva misterele revoluţiei din 1989, ci printr-o acţiune concentrată a societăţii şi a Justiţiei care să ducă la deblocarea dosarelor revoluţiei pentru că aceste crime nu trebuie să rămâna nepedepsite şi neasumate de cei responsabili. 

     5) Ce relevanţă mai are istoria oficială (care consideră că în 1989 a avut loc o revoluţie) când o mulţime de istorii personale mărturisesc contrariul?

În momentul de faţă asistăm la un război asimetric între istoricii oficiali si cei care au avut strânse legături cu organele fostei Securităţi pe tema evenimentelor din decembrie 1989: revoluţie versus lovitură de stat.

La Timişoara nimeni nu poate să conteste că nu a fost o revoluţie autentică, în timp ce la Bucureşti cred că a fost o lovitură de stat combinată cu o revoluţie a străzii şi aici mă refer la bătălia pentru putere din sediul CC-ului după eşecul mitingului de susţinere al regimului din 21 decembrie şi fuga dictatorului de pe 22.

 

Dr. Sebastian Rusu, istoric şi jurnalist.

Anunțuri

Luxul atemporalităţii

luxul atemporalitatii img

Poate sună prea pretenţios, în fond viaţa nu este simplă, dar nu poţi trăi cu gândul că ea este de necuprins. În cercul nostru strâmt, mereu încercăm să înghesuim lumea şi, asemeni lui Procust, tăiem în carne vie pentru a arăta cât mai “frumoşi”. Imperfecţiunea este o cădere a idealului pentru mulţi, dar pentru unii ea reprezintă idealul. Fără cădere în păcat, nu poate exista idea de perfecţiune, dar odată atins idealul râvnit, unii vor să extirpe şi păcatul.

Ne place să fim gri în interior, dar să nu recunoaştem niciodată faţă de alţii şi Doamne fereşte să recunoaştem că nu avem un ideal, ci vegetăm în miezul imperfecţiunii.

În epoca fast car, fast sex, fast food, fast everything idea de atemporalitate sună foarte anacronic. Nimeni, în schimb, nu vrea să recunoască nevoia din când în când a unei anticamere de atemporal în care să stea de unul singur măcar pentru o clipă. Ideea de viteză îţi fură practic sufletul, ajungi să te pierzi în trecut şi prezentul decurge conform manualului de pilotaj manual sau protocol de guerilă urbană.

Autosuficienţa şi confortul te aduc întotdeauna în luxul prezentului. Aşa poţi trăi o mie de ani, în schimb să trăieşti măcar o zi în atemporal, a ajuns să pară un secol.

Pentru unii ar trebui totuşi un duş rece înainte de o baie atemporală.

Şoc: Adriana Săftoiu candidează la prezidenţiale

saftoasa

Alexandru D. Filimon

Preşedintele PDL, Vasile Blaga, a anunţat candidatul la prezidenţiale din partea PDL. Nu are rost să-i menţionăm numele deoarece aprioric un prezidenţiabil are popularitate, astfel ştiţi sigur la cine mă refer. Dacă nu aţi ghicit, este vorba despre Cătălin Predoiu. Mă tot gândesc, că dacă Blaga vroia să piardă alegerile prin acest candidat necunoscut, putem măcar să le piardă cu stil .

Dacă Adriana Săftoiu ar fi candidat la prezidenţiale ar fi fost un şah mat la Băsescu şi un altul la Antonescu. Săftoiu ar putea fi contracandidat pentru Antonescu mai ales după ce aceasta a fost înlăturată din PNL tocmai pentru ai face pe plac prezidenţiabilului liberal. Nu pot să-mi imaginez câtă răzmeriţă ,câtă disensiune reală şi mediatică ar stârni o astfel de ştire. Primele din PDL care nu ar vota-o pe Săftoiu ar fi chiar doamnele deoarece în politică orgoliul este la puterea 100.

Efectele unei astfel de decizii ar fi următoarele: opoziţia ar fi reprezentată(în sfarsit) de o voce ascuţită şi tăioasă dublată de inteligenţă politică, curentul feminist ar face implozie, Blaga ar intra în istoria partidelor postdecembriste si  în istoria Stiinţei Politice româneşti că primul politician ce nominalizează o femeie pentru alegerile prezidenţiale.

Nu ştiu dacă realizaţi dar şi un eşec , de asemenea calibru, ar fi o victorie.În cel mai rău caz Domnul Blaga ar intra în istorie. Chiar dacă ar pierde ar pierde cu stil.

Decât să pierzi sigur, fără zgomot, mai bine să ai “eşece” ce devin eşecuri istorice.

Vă dați seama cum ar putea suna un astfel de proiect? “Conservatorismul românesc de la Catargiu la Voiculescu”?

`bogdan ducaAlexandru D. Filimon

Vă invit să citiţi interviul ZeteticGroup realizat cu Bogdan Duca despre capacitatea politologului de a influența politicianul și intelectualii de dreapta ce au pendulat între turnurile de fildeș ale propriului ego și turnurile de marmură ale politicienilor. Tot în acest interviu vor fi abordate teme precum conservatorismul românesc, politica ca morala aplicată și, nu în ultimul rând, despre submediocritatea discursului public. 

     1)  Cât de influentă este Ştiinţa Politică românească vis a vis de politica din România? Politologia română a pierdut funcţia normativă, axiologică în raport cu societatea?

Complicată întrebare.

Pe de o parte, pot răspunde argumentat că politica este decisiv influențată de științele politice. Cadrul  constituțional și instituțional de funcționare a politicului, relațiile dintre puterile în stat, principiile care stau la baza legislației democratice sunt toate, înainte de a fi fost puse în practică, rezultatul unor reflecții de teologie, filosofie și știință politică.

Pe de altă parte, dacă prin influență aș înțelege capacitatea politologului de a influența politicianul, la acest subiect răspunsul ar fi nuanțat.

În definitiv, totul depinde de gânditorul  politicului și de politicianul care îl ascultă/citește.

       2)  Cum putem analiza corect politica din România având în vedere că analistul politic a devenit un fel de agent superior al unui partid sau al unui politician?

O analiză corectă a politicii din România sau de aiurea este tehnic imposibilă. Pentru simplul motiv că societățile sunt mai mult decât niște organisme vii pe care să le poți supune unor biopsii.

Societățile au tendința asta, periculoasă, de a surprinde, de a fi stimulate de cele mai neașteptate agende, de a uita repede și de a se încăpățâna să învețe greșit trecutul.

      3)  Toată lumea caută solutii colective de salvgardare naţională, nu ar fi mai indicat să începem prin a ne schimba pe noi înainte de a schimba societatea, respectiv destinul nostru colectiv?

Sunt un om de dreapta, conservator creștin, deci nu pot să cred în soluții globale de salvare națională. Cred în soluții colective în măsura în care practic orice soluție politică este și o soluție colectivă.

Dar da, cred în nevoia schimbării omului, a unei redescoperiri a umanității acestuia.
Dar și aici avem o capcană: cine și cum decide care ar fi sensul în care trebuie să se schimbe omul?

Soluțiile sunt nenumărate și….teologico-politice: creștinismul vrea un om nou, islamul vrea un om nou, comunismul vrea un om nou, renasterea a vrut un om nou, iluminismul a vrut un om nou, liberalismul vrea un om nou….  Deci, în ce sens să propunem transformarea?

     4)  V-aş ruga să realizaţi un tablou bogat al conservatorismului românesc din sec. XIX -XX.

Greu proiect. Imposibil de realizat în răspunsul la o întrebare de interviu. Și apoi bănuiesc că vă referiți la conservatorismul de partid și al politicienilor?

Vă dați seama cum ar putea suna un astfel de proiect? “Conservatorismul românesc de la Catargiu la Voiculescu”?

Dar voi încerca să dau un răspuns scurt: conservatorismul românesc de dinainte de primul război mondial a fost, ca orice proiect românesc, unul deloc eterogen. Am avut o puternică influență a conservatorismului britanic, am avut reflecție proprie (Junimea), am avut politicianism. Am avut și pe Catargii, Carp, Maiorescu, Caragiale dar și… trahanachi, tipătești, brânzovenești.

După 1989 avem doar politicieni care și-au asumat (uneori pe teme punctuale, alteori mai consistent) o identitate politică conservatoare și care, din păcate, nu au avut voința de a depăși umorile personale pentru a se așeza la aceeași masă.

     5)  Dacă facem o paralelă a conservatorismului actual cu acel conservatorism, ce putem concluziona? Este comparabilă intrarea Junimii (Titu Maioresc, P.P.Carp, V.Pogor etc) în politică cu intrarea în politică a diverşilor intelectuali din România?

Nu. Nu este comparabilă. În timpul Junimii asistam la nașterea unei națiuni, la formarea unui Stat. Multe inocențe erau permise, a te implica era o obligație patriotică, a face compromisuri doctrinare era o necesitate pentru armonia politică a țării. Și cu toate acestea s-au făcut mult mai puține compromisuri, mult mai puține gafe decât în ultimii 23 de ani….

Acum, după secolul XX, ținând cont de experiența nefastă a implicării intelectualilor în politica activă cam peste tot în lume, cu totul alta ar fi trebuit să fie atitudinea intelectualilor români ce se pretind de dreapta.

În loc să construiască o societate civilă articulată și coerentă, intelectualii de dreapta au pendulat între turnurile de fildeș ale propriului ego și turnurile de marmură ale politicienilor, sfârșind prin a se compromite definitiv și , mai grav, prin a compromite pe termen lung, conceptul de dreapta.

Evitându-se, și din rațiuni politicianiste, electorale, o definire corectă a dreptei, s-a mimat și se mimează o falsă dreapta intelectuală și politică ceea ce nu duce decât la consolidarea hegemoniei culturale a stângii asupra societății românești.

     6)  Dacă îmi permiteţi un joc de cuvinte, politicienii români sunt machiavelici sau situaţia actuală din România demonstrează că ei nu sunt la modul real machiavelici?

Politicienii români sunt….. Machiavelismul presupune o anumită inteligență și coerență de care nici măcar un Lorenzo de Medici nu a fost capabil. Ce am putea aștepta de la gigeii din politica românească?

De altfel, este tragic că ne este tot mai greu să vorbim de un caragialianism. Mitică, cu inteligența sa speculativă, cu „jemanfișismul” său franco-balcanic, este deja o rara avis. L-am înlocuit cu…Gigel.

     7)  Unde putem trasa graniţa dintre imoral/amoral/moral? Ce relevanţă are moralitatea în politică?

Politica este morala aplicată. Acum depinde despre ce vorbim atunci când ne referim la morală.

Morala autonomă, invenție nefericită a secolului al XVIII-lea, a deschis poarta a ceea ce, foarte inspirat, papa Benedict al XVI-lea a numit dictatura relativismului.

Nu putem discuta despre politică morală sau imorală până nu ne asumăm ca societate un pachet de valori morale. Numai că există riscul ca în acel pachet să fie cam multă ideologie.

De asta, hai să vorbim mai degrabă despre bunul-simț și cei șapte ani de acasă. Ei sunt necesari, deși sunt și ei supuși unei ideologizări..

8)  Discursul public din România a ajuns la un nivel submediocru din prisma atotcunoscătorilor din televizuni şi din redacţii, dar şi din cauza abonaţilor permanenţi (intelectuali) care refuză orice implicare publică. Cine este vinovat în această situaţie, impostorul sau intelectualul?

Leszek Kolakovski, un gânditor politic important al secolului XX, spunea undeva că filosoful care nu a avut niciun moment sentimentul că ar fi un impostor, nu este un filosof autentic. Acest lucru se poate extinde și la intelectuali și la cei care reflectează asupra politicului.
Deci e mai complicată partea asta cu impostura. Poate mai gravă este stupiditatea, mai ales când se învăluiește în ifose docte.

Discursul public din România este la un nivel submediocru exclusiv din pricina mass-mediei.  Mai întâi pentru că au acceptat principiul comerciantului: „Clientul nostru, stăpânul nostruca fiind și deviza lor.

Or, când ești formator de opinie nu ai cum să accepți agenda clientului. Ce ar fi ca și școlile să își schimbe programele școlare în funcție de ce vor clienții lor?
Mai apoi pentru că nu a existat niciodată în România un efort real de construire a unei bresle jurnalistice.

În țara aceasta toți avem în raniță tocul de jurnalist. Sau măcar o credem…

     9)  Ştiinţa Politică are şi o funcţie prospectivă, aşadar vă întreb: cum va arăta viitorul politic din România în următorii ani?

Complicată și riscantă întrebare. Ca să răspund sincer, mie îmi este suficient să încerc să înțeleg prezentul.Cât despre prognoze cu privire la viitorul politic al României, ele s-ar putea să fie atât de influențate de dorințele sau pesimismul meu, încât îmi rezerv dreptul de a nu mă hazarda să răspund.

Bogdan Duca, teolog, doctor in Stiinţe Politice, comentator politic si publicist de orientare conservatoare.

Soba cu microunde şi cojile de portocale

Alexandru D. Filimonorange-peel-man

Uneori ne dorim intimitatea înapoi chiar dacă acest lucru se întamplă rar şi de regulă de sarbatori. Se spune că cel ce fură de la hoţ este exonerat de culpabilitate morală, astfel dacă depunem un efort să ne recuperam intimitatea de la politicieni, unicitatea furată de crezul majorităţii şi vitalitatea înrobită de actualitate, putem avea surpriza să facem cunostinta cu noi însine chiar dacă pentru scurt timp.

Sărbătorile sunt un prilej de sincopă, niciodată de transformare. Orbecăim asemeni viermilor de mătase ce-şi caută coconul. Avem nevoie de un incubator temporar ce imită starea naturală din pîntecul mamei pentru a suporta carnavalul din restul anului. Si ne înarmăn pînă-n dinţi pentru asta, cu carne, vin, grătare, ieşiri la munte sau în străinătate, facem tot ce se poate pentru a fugi cît mai departe. Cu cît suntem mai departe de carnaval, cu atît lumea artificială prinde viaţă.

Cadourile de sărbători seamănă mai mult cu o compensaţie a celuilalt pentru lipsa sa de atenţie, de sentiment vis a vis de tine în restul anului. Daca mi-aş întreba prietenii ce îmi doresc, nu stiu daca ar şti vreunul din ei măcar un singur lucru si asta se întamplă nu din cauza că nu-i interesează persoana mea, ci din cauză că actualitatea mănîncă substanţă sufletească. In loc să împărtăsesti un sentiment comun, ajungi să dai un like pe facebook. Si nu este de vină facebook-ul pentru asta, ci comoditatatea ta canibală care sfîşie tot ce-i autentic.

O lume gri, îmbibată de un cenusiu glossy, sărbători cu gust de aluminiu, nu pot să nu fiu sincer cînd spun că mie dor de bunica şi de iernile în care aşternea pe sobă cojile de portocale.

Profeţi în pustiu şi net-andertali

 

profetAlexandru D. Filimon

Te aşteptai ca o blogosferă să producă o plus valoare ca orice infosferă, în schimb a dat frâu liber creând un desfrâu ţanţoş al net-andertalilor ce au simţit nevoia să îşi transforme frustrările în articole şi idiosincrasiile în opinii. Dezbaterea virtuală este deseori infestată de lături şi personalităţi virtuale (vom ajunge să spunem că persoana X nu mai suferă de dublă personalitate, ci de personalitate virtuală). Este întristător când te gândeşti la istoria intelectuală a infosferei ce îşi propunea o arhitectură de locuri comune pentru populaţie. Am ajuns nu la dezbatere autentică, ci la monologuri cu pretenţii titanice, chiar dictatoriale, cu pretenţii de biografii excepţionale şi realizări măreţe. Dacă eşti un individ raţional cu uzanţa nuanţelor, deprins cu exerciţiu dialectic şi gimnastică cerebrală longevivă, te simţi mai singur dacă păşeşti în orice blogoferă.

Dacă nu eşti ca la tine acasă, un net-andertal ce intră în proces de defecaţie acolo unde mănâncă şi doarme, dacă nu eşti învăţat cu valoarea lăturii, atunci eşti un paria ce îşi rezervă locul în neant. Dacă poţi să dispari, cu atât mai bine, deoarece eşti un potenţial de şantaj de salubritate. Probabil online-ul a fost pe nedrept acaparat de persoane frustrate care nu se regăsesc în spaţiul public tradiţional. Probabil este nevoie de timp că spaţiul virtual să se contureze că o adevărată resursă de cunoaştere, polemică şi euristică. Sună atât de frumos, încât ai tendinţa să crezi că e doar un ideal intangibil.

Între timp, nu îmi rămâne decât să număr profeţii în pustiu înconjuraţi de lături vibrante.

 

Prietenul este miezul discordiei

prietenie_caine_si_pisica-1152x864

Alexandru D. Filimon

Câteodată te desparţi de un prieten mai vulnerabil decât credeai sau te aşteptai înainte. Credeam înainte că prietenia este o formă prin care două suflete se văd în oglindă şi zâmbesc, astăzi am impresia că prietenia este doar un contract între două suflete ce s-au aliat cu nefericirea lor particulară. Te sensibilizează întotdeuna o persoană care parcă gândeşte gândurile tale, cuvântează cuvintele tale şi-ţi înţelege nefericirea fără să o exprimi neapărat. Probabil şi din nevoia de a vedea suferinţa la celălalt ne facem nefericirea mai suportabilă .Alteritatea este egoistă cu spirit de conservare. Comparaţia cu celălalt este sursa răului individual, dacă te vei compara cu cea mai proastă versiune a ta nu vei simţi niciodată sentimentul ratării. Fericirea este din nou o chestiune de atenţie la care se adăuga o stare vegetală de existenţă, nu trebuie să te întrebi nimic doar să exişti aşa vegetal. Prietenul poartă întotdeauna un tablou perfect cu noi, din acest motiv de multe ori nu putem renunţa la ei în pofida multor petece. Astfel devenim cersetori-narcisisti ai unei tablou ce nu poate fi pipăit ci doar admirat. Tânjim după perfecţiune mereu cu gândul reconfortant că nu o vom atinge. Astfel suntem împăcaţi…

Mereu mă despart de astfel de persoane cu durere, dar şi cu ceva în plus. Presupun că acel plus merită suferinţă de a fi o versiune proprie mai modestă.

Prietenul este miezul discordiei dintre tine – prezent şi tine – ideal, dar nu poţi trăi nici cu tine – prezent, nici cu tine – ideal.

Liviu Brătescu

cercetător și om politic liberal

POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

"Îmi place zgomotul produs de democraţie." (James Buchanan, al 15-lea preşedinte american)

Bellum omnium

blog George Damian

brînzoaice cu gem

Incultura ne distruge, mă baiatule...

Civitas Politics

Analizăm politica