Cum m-a ajutat Corneliu Vadim Tudor să câștig 50 de lei de la un ungur

cine-a-fost-corneliu-vadim-tudor-328454Zâmbesc cu ironie și tristețe când văd câtă ură se toarnă după moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Prezența publică și persoana politică a acestuia, constat că s-a reprodus astăzi în spațiul public prin diverși intelectuali, jurnaliști, profesori care fac apologia urii.

Se pare că cel care seamănă ură primește și mai multă ură. Aceasta este ironia postumă care îmbracă astăzi personajul Corneliu Vadim Tudor. Mă mărginesc doar să constat acest lucru și să subliniez că există o diferență între omul de cultură și omul politic. Dacă spun acest lucru nu înseamnă ca sunt comunist sau naționalist cum s-ar grăbi unii să spună. Doar constat că istoria noastră este destul de fracturată și nu mai are nevoie de răzmerită inutilă și injecții de ură post-mortem. Doar timpul va arăta cine va supraviețui istoriei, poetul sau omul politic. Lasați-mă în schimb să vă povestesc o întâmplare scurtă petrecută mai demult la Miercurea Ciuc cu un ungur simpatic care îmi este amic și astăzi.

Era petrecerea de Revelion undeva prin facultate, parcă era anul întâi sau doi de facultate, nu mai stiu exact, și prin aburii de alcool și euforie s-a iscat o dezbatere politică de zile mari între mine și amicul nebun după gulaș. După vreo oră de dezbateri crunte, lipsite de grotesc sau inutilitate, îmi spune răspicat că România va fi mai bine după moartea lui Vadim. Eram cam trist când mă gândeam că un tânar ca mine de 20-21 de ani se gândea la moarte ca soluție de epurare a răului în societate. Nu cred că e o dovadă de sănătate mentală să dorești moartea cuiva în speranța că va fi mai bine. În fine! Timpul trece și vinul curge!

Deodată se aude în boxe melodia ”Domnisoară, domnisoră”, cântată de trupa Savoy. Ungurul meu cuprins brusc de o beatitudine adâncă începe să danseze cu paharul de vin în mână urlând în urecehea mea, proaspăt sensibilizată de moarte în preajma Revelionului, că melodia asta este preferata lui și nu se poate abține să stea jos. Și-a invitat domnisoara la dans și a continuat să se înfrupte din melodia sa sibilinică. L-am lăsat în pace. Ce era să fac ?

După ce amorul muzical s-a consumat în vaporii de vin și voie bună, ii spun următoarele:

-Pariu pe 50 de lei că nu stii cine a scris versurile melodiei ”Domnișoara, domnișoară”!

-Știam…știu…facem…câte variante?

-Trei variante.

-Bine… Mircea Dinescu este sigur!

– Mai încearcă.

– Adrian Păunescu…este stilul lui inconfundabil!

– Nu e nici Păunescu.

– Nu se poate! Să nu-mi spui că le-a scris Nichita Stănescu la ținerețe.

– Nu măi gulaș nebun ce ești, le-a scris prietenul tău Vadim…

 

 

 

De ce iubim zoo-ul nostru politic?

caricatura candidatura europarlament

Suntem îndrăgostiţi de animelele nostre de casă, mai ales când aceştia sunt politicieni. Ne fascinează ecosistemul lor larg desfăşurat în societate noastră. Ne stimulează locomoţia acestor bipede pe care le urâm. De ce suntem atât de incurabili?

Ura combinată cu multă prostie este reţeta garantată a omului prin care voluntar renunţă la raţionalitate, logică şi bun simţ al lucrurilor. Polarizarea abruptă a societăţii româneşti este şi polarizarea discursului public. Scena publică din România arată de fapt că noi.
Totul se cântăreşte în regim de bun şi rău, partizan sau nepartizan, uitându-se de fapt miza oricărei dezbateri autentice, şi anume polemica constructivă, care are capacitatea de transformare reciprocă a interlocutorilor şi implicit a publicului. Această valoare de transformare este astăzi pierdută, în timp ce capacitatea politicienilor de “a cuntifica informaţia în societate” nu se face remarcată decât prin absenţă (încerc în limite acceptabile să utilizez un eufemism).

Despre ce să mai scriem, despre ce să polemizăm când toată scena publică este un monstru cu două guri în stare să digere pisici, porci şi alte animale din zoo-ul nostru politic?

Noua Biserică a românilor

Astăzi, DNA este regina din mentalul colectiv care va oferi circ oricui o va transforma în sectă.

dreptul la coruptie..http://www.catchy.ro/noua-biserica-a-romanilor/61452

Ceva se mai schimbă?

expo-rosia-montana

 

Partidele din România ar câştiga mai multe voturi dacă nu ar avea candidaţi la aceste alegeri. În România nu se simte inima vreunei campanii, ci doar se ia pulsul din când în când prelungind astfel intrarea în comă a cadavrului politic numit “patria romană”. Candidaţii partidelor aşteaptă ca nişte şoimi ai patriei ultima suflare cadaverică, nu înainte ca România să-şi scrie testamentul votând pentru PSD, PNL, PC, PDL etc.

Programe, proiecte, ideologie, idei politice toate sunt accesorii cu care se acoperă goliciunea umană şi cinismul vexat al candidatului roman. Când nu mai există nicio urmă de entuziam în electoratul roman, e bine să ne întrebăm: cu ce “stări de spirit” se va îmbrăca poporul în lipsă de veşmintele potrivite?

Poate suntem pe calea dreptei, dar nu suntem pe calea dreaptă şi efortul de a vedea un progres al relaţiei guvernanţi/guvernaţi este zadarnic. În România totul se topeşte în mod alchimic în creuzetul zădărniciei, în final “nimic nu se schimbă”.

Mulţi spun că Aurul e Roşu, eu spune că e al Roşilor acum. Ceva se mai schimbă?

 

 

 

Steagul Romaniei: Un mic tăiat de o Bere

mici bere

Parlamentarii muncesc astăzi şi în ore suplimentare…

Politica înseamnă multă bătaie de cap, şi unde să te odihneşti mai bine decât la adăpostul unui cort şubred, în miezul zilei sau în toiul nopţii după caz, acompaniat de un mic zemos şi o bere cu spumă. Partidele din România au înţeles calea dreaptă, drept urmare în toată ţara atât în stânga cât şi în dreapta, au fost amplasate corturi cu mici şi bere capabile să satisfacă dorinţa electoratului roman. La acest “referendum naţional” logica este “partidul te vrea uns votăre…”.

Drept dovadă Parlamentul sesizând această realitate a trecut repede la treabă (perioada de “parlamentare” nu este precizată) să întocmească şi să adopte un nou proiect de lege prin care Steagul României să fie schimbat cu un Mic tăiat de o Bere. Cum interesul cetăţenilor este cel mai important, steagul va fi schimbat înainte de alegeri.

Cât despre politicienii noştri sloganul de campanie sună cam aşa “Odată la 4 ani micul în rest vi-l dăm pe ăla micu’ ’”.

Românul nu s-a născut politician ci fotbalist 

 

fuck it

Politicienii sunt nişte cinici codependenţi de înavuţire şi putere, nişte uzurpatori perverşi ce se hrănesc din taxe şi visele oamenilor de rând, nişte prostituate vasele ce mimează jocul nobilimii, ce mai… nişte personaje patibulare.

Politica este o matroană amorală ce se adapă din luxul desfrâului,  cu un sex appeal infinit care aparţine în totalitate prosmiscuităţii şi decadenţei umane, unde compromisul echivalează cu păcat faustic, unde doar cei pătaţi, nesmeriţi, fără suflet şi fără conştiinţă îndrăznesc să intre.

Cam aceste 2 tablouri reprezintă oglinda de referinţă pentru gândirea politicii în România zilelor noastre. Orice opinie de bun simţ se loveste de aceşti munţi de stâncă care par mai statornice ca oricând. Mai are rost analiza politică?

Prostia politică a românului este foarte încăpătoare, el crede că e deajuns să voteze şi gata, politicienii să facă restul. Relaţia dintre cetăţeni şi reprezentanţii politici nu este ca la fotbal când un mijlocaş pasează unui atacant ca să înscrie şi când atacantul ratează el e singurul vinovat. În politică nu e cu “pasă” şi atât. Dacă te mulţumeşti la “a pasa” lucrurile*(mă refer şi la voturi), să nu ai pretenţia să nu fii la rândul tău “pasat”  şi la „altele”. Uităm că unii cetăţeni sunt legume înscrise voluntar la concursul de pasat al blenderului politic.

O altă complicitate tacită a românului este râvnirea din umbră la fructul şi libidoul politicii. Aici românul îşi schimbă optica la 360 de grade, trecând de la cetăţeanul certăreţ şi hrăpăreţ, la analistul politic/politician care rânjeste cu cinism, exhibând butade de genul “Aşa e în politică”, “Politica are regulile junglei, trebuie să fii tare în gură, să te ţii bine în şa”.

Romanul a distrus analiza politică prin puterea sa descriptivă şi prin dedublare. Oare va face dribling în drumul său către autodistrugere?

 

 

 

Zeitgeist-ul nostru nu este din mămăligă

 

mamaliga

Avem o ţară plină de păreristi, soluţionisti, amatori de principii şi “prinţipuri” ai vieţii publice, fie că vorbim despre politicieni sau oameni de rând, fiecare în felul său contemplă realitatea cotidiană şi emite judecaţi de valoare (logică şi intelectuală) inestimabilă. Asemeni oracolului, fiecare suflet de român ştie exact de ce ar trebui făcut în România ca ţara să meargă, dar niciodată soluţia nu începe cu el ci cu altcineva.

Acest „altcineva” este defapt eul nostru malign ce-l adăpostim în complicitatea istoriei sub formă de fatalitate, determinism şi laşitate clevetitoare. Invocăm adevărul ca să nu fim arătaţi cu degetul că îmbrăţişăm minciuna, ne revendicăm de la principii când simţim că suntem prea lichizi în faţa istoriei şi în faţa societăţii. Zeitgeist-ul nostru este flotant, suntem în acelaşi timp întrupaţi în chipul nostru şi în opusul  aceluiaşi chip.

Mămăliga nu este magma românescului şi nici expresia frugală a tradiţiei noastre culinare,  ea este formă solidă prin care sentimentul firesc de a fi român atinge paroxismul. Dacă adăugăm amatorismul taliban al spaţiului mioritic, obţinem un terci destinat dobitoacelor.

 

Criogenia salvează România sau doar îngheţul este o formă de agregare necesară pentru conservarea chipului nostru? Chipurile, nu m-ar mira să transcedem şi natura…

 

 

Liviu Brătescu

Incultura ne distruge, mă baiatule...

POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

"Îmi place zgomotul produs de democraţie." (James Buchanan, al 15-lea preşedinte american)

Bellum omnium

blog George Damian

brînzoaice cu gem

Incultura ne distruge, mă baiatule...

Civitas Politics

Analizăm politica