Asemănări şi deosebiri ale comunismului în România şi Basarabia

Comunismul, chiar dacă pentru unii pare a fi în culori roze, a produs milioane de victime, iar o societate nu poate fi construită pe victime. România a înţeles acest lucru, iar astăzi Republica Moldova optează pentru o societate democratică şi deschisă care nu presupune victime…

Comunismul, frică, durere şi înspăimântare

Lumea a fost înfricoşată în comunism – foametea din 46-47, deportările care au ras elitele centrale şi elitele ţărăneşti. Istoricul a explicat că frica i-a făcut pe oameni să tacă şi să se conformeze, puţini având curajul de a se expune public. El a evocat un episod din viaţa bunelului soţiei sale care odată l-a înlocuit pe tatăl său, care lucra paznic la primărie, într-o sâmbătă când se organizau dansuri la Casa de Cultură. Pe parcursul evenimentului, cineva i-a scos ochii lui Stalin de pe portretul de la Casa de Cultură şi acesta a primit trei ani de închisoare. „El a stat trei ani la închisoare la Soroca pentru că cineva i-a scos ochii lui Stalin din portret. Ironic, dar tragic”.

Restul articolului…talk-to-the-hand http://adevarul.ro/moldova/social/asemanari-deosebiri-comunismului-romania-basarabia-1_54a129d7448e03c0fd21b065/index.html

Anunțuri

1 milion de “copii Erasmus” o să pună la cale o nemaipomenită societate civilă europeană într-o zi

Societatea civilă este o anexă a societăţii? Societatea civilă este o debara o politicului? De multe ori aceste întrebări au răspunsuri prefabricate, dar în mod real ele indică probleme de sănătate morală în societate. Dincolo de aspectul tehnic al acestei societăţi civile(ONG-uri, asociaţii etc.) ar trebui să luăm în calcul acea sumă de idei şi proiecte care strânge oamenii la comun pentru comunitate. Este comună societăţii noastre această comunitate civilă care trăieste chiar lângă noi? –

Restul interviului…. http://www.crainicul.ro/index.php/lucian-branea-1-milion-de-copii-erasmus-o-sa-puna-la-cale-o-nemaipomenita-societate-civila-europeana-intr-o-zi-19931

Doru Pop: Eșecul intelectualilor de a prelua controlul României este transparent astăzi

doru

„După 1989 România ar fi avut șansa unei „revoluții a intelectualilor”. Mircea Dinescu și Ion Caramitru erau la televiziune, Ana Blandiana sau Doina Cornea se găseau în mijlocul structurilor politice de la nivel central, existau variante remarcabile pentru aparița unei noi clase de politicieni”…

http://civitaspolitics.org/2014/08/07/doru-pop-esecul-intelectualilor-de-a-prelua-controlul-romaniei-este-transparent-astazi/

Este tinereţea o virtute?Tineret acultural sau digital?


praga

Tânăra generaţie trebuie să facă joncţiunea cu masa critică a generaţiei interbelice pentru legimitate istorică sau generaţiile acutale ajunse la senectute au nevoie de legitimitatea unei june istorii? Este tinereţea o virtute sau un avânt heirupist domolit de realităţi incurabile? Ce rol joacă tehnologie în arhitectura tinerei generaţii?

Alături de Lucian Branea am încercat să vizualizăm aceste chestiuni prin lentilele modernităţii încercând pe cât posibil să nu mitologizăm subiectul “tânăra generaţie“ destul de sensibil pentru o parte a opiniei publice melancolice.

Restul interviului…http://www.catchy.ro/este-tineretea-o-virtutetineret-acultural-sau-digital/60471

Interviu: Daniel Sandru

daniel sandru

1. Analistul politic este un agent al unui partid, un reprezentant public al unei camarile, respectiv găşti politice sau este un individ ce-şi externalizează analiza la nivel public?

 

Dacă facem abstracție de principiul onestității intelectuale – iar noi avem, din păcate, un spațiu public în care acest principiu își găsește din ce în ce mai greu loc – calitatea de „analist politic” poate fi asociată cu toate ipostazele pe care le-ați pomenit. Aș remarca, însă, că această situație nu este, în mod necesar, una specifică spațiului mioritic.

Poate că, la noi, este observabilă cu asupra de măsură, iar asta mai cu seamă în ultimii ani, odată cu degradarea universului de discurs propriu politicii, proces aflat în deplină conivență cu destructurarea retoricii mediatice.

Tocmai de aceea, avem „analiști politici” ce exprimă interese partidiste sau sunt purtători de cuvânt ai găștilor politice (când nu îndeplinesc, de-a dreptul, ambele roluri), mai cu seamă în condițiile în care, aproape fără excepție, trusturile de presă care contează în zona politică au devenit brațele înarmate ale organizațiilor politice. Menținându-mă în zona metaforică a limbajului, vorbesc despre „brațe înarmate” conștient fiind că, mai cu seamă în sfera politică, și cuvintele pot fi gloanțe, așa încât este nevoie de oameni specializați care să apese pe trăgaciul persuasiv al retoricii.

Situația e cu atât mai aiuritoare cu cât, în spațiul public din România contemporană, eticheta de „analist politic” a devenit una foarte des utilizată în recuzita televiziunilor de știri, astfel că ea este nelipsită de pe „burtiera” oricărui talk-show.

Pe de altă parte, dacă e să avem în vedere onestitatea intelectuală și chestiunea credibilității, analistul politic este deținătorul nu numai al unor competențe analitice, ci și al unor competențe epistemice validate academic în acest sens.

Căci, să fim serioși: chiar și în țara în care admitem că toți se pricep la toate, am putea să cădem de acord că nu poate vorbi oricine despre calculele privind rezistența materialelor în construcții! Sigur că putem avea jurnaliști care analizează politica la nivel cotidian. Dar aceia sunt comentatori, nu analiști politici. Sigur că putem avea intelectuali din zona umanioarelor care pot să facă același lucru, dar ceea ce spun sau scriu ei cu privire la politică nu este „analiză”, ci comentariu bazat pe impresii.

Externalizarea analizei la nivel public, despre care vorbiți dumneavoastră, implică, așadar, înainte de toate, deținerea acestei competențe epistemice a cărei fundamentare se regăsește în studiul academic propriu domeniului teoriei și științei politice.

Ca și în alte domenii, și aici este nevoie, desigur, de talent, în sensul că nu toți abolvenții unei facultăți de profil devin, în mod necesar, analiști politici.

Dar nici nu te poți numi, dacă ești onest intelectual și vrei să fii credibil, „analist politic” fără să fi trecut în mod riguros prin procesul de acumulare a principalelor direcții de analiză din sfera științei politice.

 

Restul interviului pe :http://civitaspolitics.org/2014/05/29/daniel-sandru-analistul-politic-politica-si-societatea/

Bogdan Duca: Legislaţia electorală este gândită să ajute partidul şi nu candidatul independent

bogdan duca

Candidaţii independenţi sunt o soluţie reală pentru reformarea clasei politice sau aceştia sunt excepţia şi hrana din acvariul politic dominat de piranha? Împreună cu Bogdan Duca am încercat să surprindem valoarea candidaţilor independenţi neexploatată încă de electoratul roman.

 

  1. 1. Candidatul independent este o soluţie pentru România sau este doar un mit exploatat de politicieni pentru a câştiga capital politic în mod cinic (mimând independenţa politică)?

Independenţa politică este un deziderat, prevăzut de Constituţie (articolul 69) pentru orice parlamentar român.
Parlamentarul ideal este cel care nu este condiţionat de niciun mandat imperativ- deci nu este condiţionat nici de directivele de partid, nici de diverse presiuni, inclusiv electorale.
Din păcate, acest deziderat constituţional este utopic, în contextul în care practic nu avem în România vreun partid care să nu fie gândit altfel decât după calapodul partidului comunist- structură centralizată, care apreciază disciplina şi loialitatea faţă de conducerea partidului mai mult decât iniţiativa şi cultura dialogului.

De aceea candidaţii independenţi, deşi sunt rara avis, nu sunt decât expresia voinţei de normalitate politică, normalitate pe care partitocraţia în forma ei actuală, ne-o interzice.

 

2. Un candidat independent dacă reuşeşte să intre în politica are şansa de a schimba optica, acţiunea politică la modul real sau este doar o piesă de “mobilier” dacă nu intră in vreun partid sau grup politic?

Depinde de funcţia pentru care candidează. Însă, în general, fiecare vot contează şi sunt situaţii în care 1-2-3-4 voturi pot să facă diferenţa. Iar atunci rolul independenţilor devine de maximă importanţă.

 

  1. Care ar fi profilul unui independent care doreşte să intre pe piaţa politică? Ce program, agendă ar trebui să aibă acesta?

În primul rând trebuie să fie un om curajos-  va lupta împotriva reţelelor electorale deja consolidate ale diverselor partide politice.


În al doilea rând trebuie să fie un om care dispune de suport financiar. Bătăliile electorale nu sunt deloc ieftine şi o campanie electorală de succes trebuie să fie cel puţin egală cu standardele campaniilor electorale ale adversarilor.

Programul? Agenda? Eu cred că noi nu am avut candidaţi independenţi de succes tocmai pentru că au eşuat în a alege un program şi o agendă politică.

Un independent trebuie să îşi convingă electoratul să îl voteze şi că votul pe care îl dau aceştia nu este totuşi un vot irosit.
De aceea candidatul independent de succes este candidatul care luptă în numele unui crez politic şi social care are şi un public interesat de această temă. De exemplu, un candidat independent la parlamentarele româneşti, poate câştiga alegerile cu o agendă de interes local, care să fie bine focalizată pe interesele şi starea de spirit majoritară dintr-un colegiu uninominal anume.

La europarlamentare, candidatul independent de succes este cel care îşi asumă un discurs radical diferit de cel al partidelor standard.


De exemplu, teme complet descoperite în România sunt euroscepticismul, creştinismul ca soluţie morală a problemelor politicii, conservatorismul. Toate acestea au un potenţial electorat în stand-by, dar partidele politice nu sunt deloc interesate de el din mai multe motive (dorinţa de a fi „corecte politic”, autosuficienţa şi dependenţa de propriile reţele electorale, impotenţa intelectuală a politicienilor- pandemie ce a cuprins 99 la sută din clasa politică românească, etc.).

 

 

  1. Sunt procedurile de vină pentru nereuşita candidaţilor independenţi sau încă există o penurie de indivizi cu calităţi şi voinţa?

Procedurile sunt de vină. Din păcate Statul român este construit după interesele partidelor politice, nu după ce am putea numi interesul naţional.  Instituţiile nu sunt gândite să funcţioneze pentru cetăţean ci au ca prioritate hrănirea clientelei de partid. Şi practic nu există partid inocent în acest sistem.

Chiar şi cel mai mărunţel partid din România se construieşte după această logică şi în virtutea acestui ideal- căpuşarea statului.

Deci şi legislaţia  electorală este gândită să ajute partidul şi nu candidatul independent.

 

  1. Cum ar putea cetăţenii să sprijine candidaturile independente dincolo de vot? Ar trebui să iniţieze un pachet de legi, să facă presiune partidelor, să iniţieze o adevărată societate civilă?

Păi, cetăţenii care sunt interesaţi de viaţa cetăţii sunt societatea civilă. Aia adevărată, nu cei care ne sunt vânduţi de către mass-media ca fiind „societatea civilă”.

Da.  Presiunea pe sistem şi obligarea democratizării autentice a acestuia- prin facilitarea accesului independenţilor în Parlament şi regândirea legii partidelor, este o obligaţie a societăţii civile. Societate civilă care, din păcate, este în momentul de faţă înlocuită de nişte impostori…

 

  1. Dumneavoastră aţi putea fi un candidat independent la alegerile europarlamentare, şi când spun acest lucru subliniez o posibilitate, nu interoghez o dorinţă sau intenţie.

Mulţumesc. Aşa ceva este imposibil în acest moment din mai multe motive.

Principalul motiv este acela că, înainte de a candida  şi a pretinde voturi, trebuie să construieşti ceva. Or, ce încerc eu în online şi nu numai, este să provoc o astfel de  construcţie- apariţia unei adevărate societăţi civile.

Or aceasta nu se poate construi decât prin dezbatere, implicare şi spirit de sacrificiu.  O transformare a mea în politician ar fi o fugă de implicare şi, desigur, un refuz al sacrificiului (nu e niciun sacrificiu să fii europarlamentar, de exemplu).

Un alt motiv este acela că avem deja doi candidaţi independenţi care se revendică de la valorile conservatorismului  liberal creştin, valorile de la care mă revendic şi eu-  destul de mulţi, în contextul în care nu ne prea permitem riscul de a împrăştia voturile. Sper să nu apară şi un al treilea.

 

Bogdan Duca, teolog, doctor in Stiinţe Politice, comentator politic si publicist de orientare conservatoare.

 

INTERVIU – De vorbă cu Dorel Vişan

visan

Dorel Vişan consideră că România este un stup bezmetic, cu prea mulţi trântori. Actorul Dorel Vişan a declarat pentru ZeteticGroup, în cadrul unui interviu, că

“Paştele e un alt motiv de petrecere, unii deja au trecut pe grătare şi pe mici, dar sărbătoarea Paştelui este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, pentru că este simbolul lui Iisus, pătimirea Lui“.

Ce simbolizează Paştele pentru români? Sacrificiu hristic, cumpătare, prilej de gândire asupra propriei persoane sau reprezintă un motiv în plus de dietă de slăbire sau de petrecere?

Acum, în ultimul timp, Paştele e un alt motiv de petrecere, unii deja au trecut pe grătare şi pe mici, dar sărbătoarea Paştelui este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, pentru că este simbolul lui Iisus, pătimirea Lui. Astăzi sau altădată, cu certitudine şi astăzi, este un prilej de primenire.

Un prilej de a te privi în interior şi a te întreba care e rostul tău pe pământ, dacă am vreun rost, cum zice Eminescu, dacă viaţa asta are vreun ţel sau nu.

Pe vremuri, când erau bătrânii, Paştele era o formă de primenire şi a trupului, şi a sufletului. Toţi copiii aveau ceva nou de ziua de Paşte, o cămaşă sau pantaloni sau chiar un costum, şi în general toţi membrii familiei se strângeau prin casă. Iar primenirea, oamenii se mai gândeau la relaţii dintre oameni, la relaţiile de iubire dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi fraţi ş.a.m.d. Deci, era o formă de primenire foarte bună. Puţini mai meditează cu privire la sacrificiul hristic, de exemplu sărbătorirea Crăciunului în Franţa e foarte plăpândă, dar pătimirea lui Iisus a adus, a lăsat trei semnificaţii mari.

În primul rând, Iisus a venit cu iubirea; până la El, în Vechiul Testament, importantă era dreptatea, dar s-a profilat altă înţelegere între oameni, iubirea este absolut fundamentală pentru omenire. Fără iubire nu se poate face nimic. A spus asta Apostolul Pavel, o descriere extraordinară a iubirii, deşi într-o vreme era atribuită lui Marin Preda. În al doilea rând, a lăsat crucea ca semnificaţie a patimilor Lui. Crucea care este foarte importantă, fiecare om are crucea lui şi e bine să şi-o ducă fără să-i cadă prea mult.

O altă semnificaţie este reuşita sau învingerea suferinţei. Prin suferinţă poţi să reuşeşti şi este bună pentru că suferinţa dă omului un fel de a fi, dă o anumită smerenie, care este foarte importantă. Sunt aceste trei metafore, ca să zic aşa, care Iisus le-a lăsat, şi cine le urmează se apropie de sine, după părerea mea. Îşi cunoaşte şi îşi recunoaşte rolul pe această lume.

Nu este un mister că o parte a intelectualităţii române consideră poporul român un popor superstiţios? Unii sociologi spuneau că acele cohorte de oameni care se calcă în picioare, care vin să ia lumină, care postesc vor să-şi conserve viciile? Este Paştele un prilej pentru noi, românii, să ne conservăm viciile? Nu este cumva o situaţie de inversiune morală…?

Cred că e mult spus că vor să-şi conserve viciile. În orice caz, oamenii nu mai înţeleg relaţia cu Dumnezeu şi relaţia între oameni cum a fost considerată odată. O relaţie cu răspundere, o datorie. Oamenii se calcă în picioare din cauza lipsei de educaţie, este o cădere culturală în România foarte mare din 1989 încoace. Se utilizează mai mult verbul “a avea” decât verbul “a fi”.

Fiecare vrea să aibă, vrea să se îmbogăţească, aşa cum spune Eminescu, “pe nemuncite”.

Când vedem că toţi aceia care fac averi mari “numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”. Aşa spunea Eminescu, şi uite că sunt 150 de ani de atunci, şi tot rămâne valabil. Şi cei de sus, şi cei de jos au cam acelaşi comportament, este o lipsă de educaţie, o lipsă de instrucţie a relaţiilor dintre oameni. Una este educaţia, dar cultura libertăţii este greşită.

Libertatea nu e să faci ce vrei, ci să faci ce trebuie. Mântuitorul spunea că, din cauza păcatului, omul a fost condamnat la naştere prin suferinţă, iar Sfântul Petre spunea: “Fiţi liberi, dar libertatea voastră să nu acopere fărădelegile voastre, ci să fie o lucrare dumnezeiască.” Asta este libertatea, iubire. Oamenii se duc, se calcă pentru apă sfinţită, îi înţeleg până la un punct, dar nu e bine ce se întâmplă.

„Românul este un om ciudat, un om de răscurce de vânturi şi de drumuri”

 

 De la Herodot ştim că “geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, dar în acelaşi timp sublinia că “unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”. Măcar de Sărbători românii sunt uniţi sau găsesc un prilej să se depărteze?

Nu sunt uniţi. Românul este un om ciudat, un om de răscurce de vânturi şi de drumuri, aici toate popoarele năvălitoare care au trecut peste teritoriul dac, toate au lăsat sau au luat câte ceva, şi atunci sufletul românului este foarte special şi e greu. Numai cu forţă se uneşte românul. Perioadele când am avut, nu le-aş spune dictatori, cum a fost Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazul şi chiar perioada care a trecut, cea comunistă, unde era o formă de dictatură care i-a mai potolit pe oameni. În primul rând, i-a potolit prin faptul că toţi munceau. Necazul mare astăzi este faptul că oamenii nu muncesc. Nu au un loc unde să muncească şi atunci, neavând aceste locuri de muncă, ei se consumă în alte lucruri, care nu sunt cu nimic mai bune.

Dumitru Drăghicescu menţiona că sufletul românului este anarhic şi autarhic, spiritul legii pentru el este ca un frate vitreg. Vedem şi astăzi această stare de lucru?

Şi astăzi legile nu sunt respectate, nu e o “dictatură a legii” (Toţi vor să scape, să intre pe dedesubt), nu există o barieră pentru a opri aceste fărădelegi de la viaţa asta destul de desfrânată. La noi aproape se specializează pe perfecţioanarea acestui desfrâu. Oameni, din profesionişti ai destinului, au devenit amatori.

„Principiile omului trebuie să fie principiile vieţii şi principiile vieţii se ordonează  după legile naturii. Omul nu mai respectă legile naturii, şi din cauza asta îşi face lui însuşi rău”

Vorbeaţi despe umanitate, despre calitatea de a fi om. În ce măsură mai sunt românii oameni? Ce valori au fost trecute în uitare şi ce valori ne pot ajuta să recuperăm memoria sau istoria noastră?

Mai sunt oameni, dar nu se mai respectă principiile umanităţii şi ale umanismului. Principiile omului trebuie să fie principiile vieţii şi principiile vieţii se ordonează după legile naturii. Omul nu mai respectă legile naturii, şi din cauza asta îşi face lui însuşi rău. Sunt atâtea lucruri, roşii iarna, pepeni sunt lucruri sezoniere, care altădată se gustau numai un sezon, şi atunci erau bune. Să le creşti în alt sezon îţi trebuie să umbli sau la sămânţa lor, sau la îngrăşămintele care se pun, care nu mai sunt naturale, sunt chimice şi lasă urme asupra omului. Dar nu numai asta, omul nu mai are ţeluri frumoase.

Sunt patru principii ale vieţii: libertatea, dreptatea, iubirea şi pacea. Aceste principii nu se mai respectă, libertatea este mai mult un haos sau duce la haos, pentru că e înţeleasă greşit, dreptatea nu o fac nici oamenii legii, şi pe oamenii legii îi văd cu cătuşele la mâini. Am spus destul despre iubire, pacea între oameni, armonia între oameni nu se mai creează, nu mai sunt prietenii cum erau odată, prietenii între ei nu se mai înţeleg, fraţii nu se mai înţeleg, copiii cu părinţii nu se înţeleg. Deci asta este cauza.

Principiile vieţii nu se respectă şi nu se predau, nu ştiu ce se predă în şcoală dacă s-a ajuns să se omoare elevii între ei. La tineri, la copii, ce se fixează de mici rămâne pentru toată viaţa. E un proverb turcesc: “Copilul e ca şi copacul, dacă de mic se strâmbă, la nevoie nu se mai îndreaptă”. Se fac fel de fel de inovaţii în şcoli în loc să se facă educaţie şi instrucţie. Copilul trebuie să condus simplu către elementele fundamentale de viaţă şi, după ce-o fi mai mărişor, trebuie obişnuit cu lucruri mai grele de viaţă. La noi toate se uşurează, nu se îngreunează ca să pregătească astfel copiii pentru viaţă, inclusiv examenele.

„Pe România am caracterizat-o odată ca un stup bezmetic. Aşa este în această situaţie România, avem prea mulţi trântori şi stupul ăla se distruge, devine bezmetic”

Dacă “iubirea trebuie să facă parte în atmosfera de lucru”, atmosfera din România cum ar putea fi descrisă?

Eu mă refeream la artişti când spunem asta, dar ea se poate aplica la oricine. În momentul în care lucrează cineva în iubire, în înţelegere cu partenerul său, cu şefii sau cu subalternii, atunci munca este mult mai completă. Pe România am caracterizat-o odată ca un stup bezmetic. Stupul bezmetic este acela care nu are matcă, multă vreme nu are nici ouă, la o parte dintre albine li se dezvoltă ovarele şi depun ouăle, dar ele se numesc fecundate şi numai trântori. Aşa este în această situaţie România, avem prea mulţi trântori, şi stupul ăla se distruge, devine bezmetic. La albine nu există să încalce o lege, ele tot timpul sunt la fel, omul este schimbător. Omul este fiinţa care poate să fie sublimă sau poate să fie mizerabilă. Nimeni nu are această mişcare de la mizerabil la sublim. Omul devine neom, aici este necazul.

După o societate socialistă sau cum a fost a noastră comunistă, ar fi nevoie de o formă democratică, nu capitalistă, şi un socialism democratic.Îşi mai permit românii să fie pesimişti? Nu este prea nefiresc să ne considerăm la infinit urâţi ca neam şi chip individual?

Nu e bine să ne considerăm aşa. Românul este pesimist, pentru că vede că nu înaintează, totdeauna a fost aşa, Eminescu spunea: “Vai de biet Român săracul! Indărăt tot dă ca racul”. Eu nu sunt un om nostalgic, dar, după o societate socialistă sau cum a fost a noastră comunistă, ar fi nevoie de o formă democratică, nu capitalistă, şi un socialism democratic.Numai acela ar putea să facă o societate bună, sunt anumite ţări care trăiesc în forma aceasta şi este mult mai bine. La ora aceasta, în România sunt prea mulţi oameni care nu pot să-şi vopsească ouăle de Paşte sau să pună o bucată de cozonac pe masă, sunt prea mulţi şi s-au înmulţit ăia care aruncă mâncarea. Este din nou o asimetrie foarte mare, şi nu este în folosul nici al oamenilor, nici al ţării.

Politicienii cum sărbătoresc Paştele. Care este relaţia lor cu sărbătoarea pascală? E mai mult o reacţie mimetică, electorală din partea lor sau unii dintre ei mai cred?

E o relaţie de “miciuri” (de la mici vine), cum spune un ţăran aici la mine. Sărbătoresc în general prin “miciuri” şi prin friptane. Am auzit pe cineva la radio zilele astea când veneam aici, care spunea: ” Dom’le, este extraordinar, am mâncat grătar, friptură, mici “, omul nostru s-a pus pe friptane. Din păcate, nu avem o clasă politică pentru ca să orienteze ţara spre o zonă a binelui, a muncii. Ei sunt aşa venetici în politică, deja încep lupii tineri, cum se zice, copiii celor care au condus până acum, care nu au instrucţia adecvată. E suficient să ne uităm în jurul nostru şi vedem cum trăim.

Dacă un preot moare întotdeauna în genunchi, la un actor cum se trage cortina?

La un actor se trage aşa cum se trage cortina şi la public. Deci, la un moment dat, trebuie să cadă această cortină. Un actor adevărat, când se trage ultima cortină, se trage tot spre dorinţa lui de a munci, de a căuta, de a crea destine. Care sunt actori adevăraţi, care nu sunt, acolo nu se trage nimic. Actorii sunt o specie deosebită.

Vorbele care nu se pot spune în biserică nu se pot spune nici pe scenă, pentru că actorul este un propovăduitor laic, care trebuie să propovăduiască adevărul.Trăiesc cu un sentiment că există un gol de generaţie la actori? Există?

Păi asta vine tot de la ţară. Toate lucrurile sunt legate de ţară, că nu se poate face separat. Actorii nu mai înţeleg, nici nu se mai predă actoria. Cine mai sunt profesori acum care predau actoria? Dacă îi comparăm cu profesorii pe care i-am avut noi… acum este mai complicată treaba. Nu se predă cum trebuie, am vulgarizat teatrul şi opera, ne-am apucat de înjurat, să vadă lumea că suntem liberi, că facem şi noi ca americanii. Astea sunt lucrurile care nu intră în religia artei şi artistului. Vorbele care nu se pot spune în biserică nu se pot spune nici pe scenă, pentru că actorul este un propovăduitor laic, care trebuie să propovăduiască adevărul.   –

Liviu Brătescu

cercetător și om politic liberal

POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

"Îmi place zgomotul produs de democraţie." (James Buchanan, al 15-lea preşedinte american)

Bellum omnium

blog George Damian

brînzoaice cu gem

Incultura ne distruge, mă baiatule...

Civitas Politics

Analizăm politica