Cum m-a ajutat Corneliu Vadim Tudor să câștig 50 de lei de la un ungur

cine-a-fost-corneliu-vadim-tudor-328454Zâmbesc cu ironie și tristețe când văd câtă ură se toarnă după moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Prezența publică și persoana politică a acestuia, constat că s-a reprodus astăzi în spațiul public prin diverși intelectuali, jurnaliști, profesori care fac apologia urii.

Se pare că cel care seamănă ură primește și mai multă ură. Aceasta este ironia postumă care îmbracă astăzi personajul Corneliu Vadim Tudor. Mă mărginesc doar să constat acest lucru și să subliniez că există o diferență între omul de cultură și omul politic. Dacă spun acest lucru nu înseamnă ca sunt comunist sau naționalist cum s-ar grăbi unii să spună. Doar constat că istoria noastră este destul de fracturată și nu mai are nevoie de răzmerită inutilă și injecții de ură post-mortem. Doar timpul va arăta cine va supraviețui istoriei, poetul sau omul politic. Lasați-mă în schimb să vă povestesc o întâmplare scurtă petrecută mai demult la Miercurea Ciuc cu un ungur simpatic care îmi este amic și astăzi.

Era petrecerea de Revelion undeva prin facultate, parcă era anul întâi sau doi de facultate, nu mai stiu exact, și prin aburii de alcool și euforie s-a iscat o dezbatere politică de zile mari între mine și amicul nebun după gulaș. După vreo oră de dezbateri crunte, lipsite de grotesc sau inutilitate, îmi spune răspicat că România va fi mai bine după moartea lui Vadim. Eram cam trist când mă gândeam că un tânar ca mine de 20-21 de ani se gândea la moarte ca soluție de epurare a răului în societate. Nu cred că e o dovadă de sănătate mentală să dorești moartea cuiva în speranța că va fi mai bine. În fine! Timpul trece și vinul curge!

Deodată se aude în boxe melodia ”Domnisoară, domnisoră”, cântată de trupa Savoy. Ungurul meu cuprins brusc de o beatitudine adâncă începe să danseze cu paharul de vin în mână urlând în urecehea mea, proaspăt sensibilizată de moarte în preajma Revelionului, că melodia asta este preferata lui și nu se poate abține să stea jos. Și-a invitat domnisoara la dans și a continuat să se înfrupte din melodia sa sibilinică. L-am lăsat în pace. Ce era să fac ?

După ce amorul muzical s-a consumat în vaporii de vin și voie bună, ii spun următoarele:

-Pariu pe 50 de lei că nu stii cine a scris versurile melodiei ”Domnișoara, domnișoară”!

-Știam…știu…facem…câte variante?

-Trei variante.

-Bine… Mircea Dinescu este sigur!

– Mai încearcă.

– Adrian Păunescu…este stilul lui inconfundabil!

– Nu e nici Păunescu.

– Nu se poate! Să nu-mi spui că le-a scris Nichita Stănescu la ținerețe.

– Nu măi gulaș nebun ce ești, le-a scris prietenul tău Vadim…

 

 

 

Anunțuri

Boala unor tineri

boala unor tineri

Ce ne oboseşte cel mai mult? Munca, stresul, violenţa timpului, gândul că nu mai avem destulă vreme pentru a ne desfăta într-o intimitate completă, într-o sincopă “întreagă” ?

 

Uneori gândul întunecat apasă mai în adânc decât întumecimea în sine, deoarece poartă cu sine povara anxietăţii noastre. Întunericul este pur ca reprezentare, orice imixtiune îi este improprie, prin urmare omul este cel care perturba resursele de întuneric agitându-le brownian în războiul culorilor. Chiar dacă individul mediu standard este străin de o astfel de filozofie a nuanţelor, acest lucru nu-l exonerează de a resimţi consecinţele indiferenţei sale.

Până la urma, ipoteza trend este că ne simţim mai obosiţi decât s-au simţit părinţii/bunicii noştri cu toate că avem un grad mai ridicat al calităţii vieţii, suntem mai bine informaţi în privinţa alimentaţiei şi a unei vieţi sănătoase. Să fie stresul, boala secolului, cel care ne consumă sufleteşte, cel care ne facem să resimţim şi mai mult scurgerea timpului, conştientizarea senectuţii(fizice şi psihice) accelerate şi acţiunea noastră inutilă în anumite privinţe ?

 

Cred că în lumea dinauntru, într-un labirint amplu, bine înşurubat în inconştient, am descoperit răceala sufletească şi încremenirea glacială, astlfel nu mai avem instinctele sensibilităţii pentru a coabita cu realitatea. Nu rămâne decât să ne îmbolnăvim de “nimic” pentru nimic.

 

 

 

A venit vremea profeţilor falşi, dar şi a chibiţilor, maică!!!

Sebastian LazaroiuAlexandru D. Filimon

Dragi cititori, mă bucur că puţini dintre voi îl cunoaşteţi pe domnul Sebastian Lăzăroiu, consilier prezidenţial, un fel de Şef al cârciocăriilor în ceea ce priveşte profeţia politică. România are mulţi analişti politici care în miez de noapte asemeni alchimistilor se retrag în semi-întuneric pentru a-şi freca în mâini globul de cristal cerând sfatul de la Oracolul Mioritic prin excelenţă: Mama Omida. Acest chibiţ, autoproclamat profet (multe profeţii aşteaptă încă materializarea…) a declarat recent că directorul general al Antenei 3, Mihai Gâdea, ar putea fi un candidat al PC-ului la prezidenţiale.

Orice persoană cu o minimă cunoaştere tehnică a modalităţii de a ajunge Preşedinte al României nu poate decât să râdă în hohote când aude o astfel de bulă de neant. Nu toată lumea are capitalul de cunostinţe necesar să facă distincţia dintre ficţiune, realitate şi posibilitate politică, astfel unii ar fi tentaţi să dea crezare unei astfel de ipoteze găunoase. Această ipoteză însă îşi propune să exploateze ura faţă de mogulul securist prin excelenţă, Dan Voiculescu, şi nenorocirea de televizune Antena 3. Nu strică un pic de ură în prag de alegeri, în fond un consilier prezidenţial nu are altceva de făcut decât să gândească diversiuni şi strategii politice pentru “mişcările” preşedintelui.

Din fericire puţini îl cunosc pe acest individ care încearcă să imite inteligenţa nativă de propagandist al lui Goebbels. E cale prea lungă de la chibiţul mediocru cu gura “de aur” la geniul propagandistic al lui Goebbels.

Dacă bula de neant se va sparge, să sperăm că se va sparge în fata chibitului. Orice chibiţ pe limba lui piere…

Mitul faţă în faţă cu Reacţiunea

Timbre-filatelice-Scriitori-romani;1958-Scriitori-romani;L-452;M-1701

Alexandru D. Filimon

Nicolae Bălcescu ocupă în imaginarul politic românesc un loc cu totul special cu care ne-am obişnuit şi ne simţim încă bine şi anume mitul revoluţionarului iubitor şi apărător al ţăranilor. Născut în faşa manipulării comuniste, mitul deformat de astăzi al unui revoluţionar iubitor de ţărani (pătura de jos) nu este decât un efect nedorit şi trist al propagandei comuniste. Personalitatea complexă a lui Bălcescu merită mai mult.

Istoricii şi oamenii politici, precum Kogălniceanu şi Bălcescu, îşi propuneau să demonstreze că istoria ultimelor secole, de obedienţă, declin şi integrare nedorită în lumea orientală, nu a fost decât un accident istoric, o contingenţă nefastă. Efectele o dată înlăturate, România putea reveni la matricea firească a evoluţiei sale, marcată de sorgintea latină şi de un destin deloc fatidic şi inferior faţă de cel al trunchiului latin occidental.

O teză centrală a lucrărilor lui N. Bălcescu este ilegitimitatea marii proprietăţi.

Reforma societăţii româneşti cuprinsă într-o viziune mult mai amplă nu se limitează doar la formule democratice specifice, istoricul Bălcescu visa o societate exclusivă de mici proprietari. Admirăm arhitectura gândirii însă, viziunea sa în acest caz, se apropie de mai mult de utopie, după unii istorici chiar de distopie. Să nu uităm că Bălcescu a apărat însă la 1848 punctul de vedere cel mai radical exprimat în Comisia proprietăţii, care s-ar putea rezuma la o considerabilă expropriere parţială prin crearea unei mici proprietăţi ţărăneşti consistente. Tot el a susţinut şi votul universal. Discursul său naţionalist surprinde clivajul sat-oras (observând că oraşul este o formă de import) dar nu împământeneşte un obicei anticitadin, în fond discursul acestuia conţine voinţa de integrare europeană.

Revoluţia de la 1848 oferă mitul suprem al istoriei create de comunişti. Bălcescu devine eroul, fără voia lui, al unei manipulări în masă ce falsifică într-un mod grobian realitatea. Istoricul Lucian Boia notează “L-au „ajutat”, intransigenţa sa romantic revolutionară, consecventă cu care a urmărit emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor (chiar dacă idealul său, al unei societăţi de mici producători, nu era exact idealul comunist de societate! — Corespundea însă demagogiei comuniste anti-boieresti şi proţărănesti)”

Acelaşi istoric consemnează încă un capitol din planul de mitizare forţată “cu numele înscrise pe frontispiciul diverselor instituţii, îndeosebi de învăţământ (licee numite „Carol I” sau „Brătianu”, ca şi celebrul „Sfântul Sava” din Bucureşti, devin toate „Bălcescu”, alt nume aproape nemaifiind de conceput) — el este silit să-şi pună gloria postumă în slujba proiectului comunist.”

Imaginaţi-vă că o oră Bălcescu s-ar plimba prin acest proiect citadin comunist observându-şi numele scris pe nenumărate instituţii. Ce credeţi că ar face revoluţionarul Bălcescu văzându-şi Numele(Aria din opera măreaţă a unei propagande ce dezproprietarea ţăranii)? Dacă răspunsul îl ştim, sau îl intuim atunci de ce îi sporim mereu Numele şi aproape niciodată Viaţa?!

Zelea Codreanu un criminal prea preţios

marturisitorul-mucenic-corneliu-zelea-codreanu

Alexandru D. Filimon

Zelea Codreanu ocupă un loc aparte şi mistic în imaginarul politic românesc. El întrupează pe rând mitul Părintelui fondator, Conspiraţionistului sau Salvatorului Charismatic. Fiind încărcat de o asemenea anvergură mitică, se uită instictele sale criminale (“Dacă aş avea un singur glonţ, iar în faţa mea un duşman şi un trădător, glonţul l-aş trimite în trădător.”), excitarea provocată de libidoul puterii, spiritul său autoritar, despotic şi anti-democratic.

Până în ziua de azi cultul personalităţii sale s-a amplificat, liderul mişcării de extremă dreaptă national-crestină reprezentând pentru mulţi români din contemporaneitate un model politic viabil, chiar dezirabil. După expresia politologului Daniel Barbu, românii, când vine vorba de oamenii politici, “vor să fie conduşi, nu vor să fie reprezentaţi”. Această formă sublimă de barbarism supravieţuieşte până astăzi aruncându-ne mai mult în faţă un viitor al trecutului decât unui viitor autentic. Zelea Codreanu propovăduia o viaţă simplă (o viaţă înfrânată creştineşte) “Condiţiile esenţiale ale elitei sunt: să trăim ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială; să trăim o viaţă aspră şi severă”. Legionarii, potrivit lui Codreanu, trebuiau să calce pe urmele transcendentului “Atât de mult au fost călcate bietele case de legionari, încât pentru a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionară, numele de legionar trebuie să devină sacru”. Mă întreb dacă asasinatele lui I. G. Ducă sau al lui N. Iorga se înscriu în aceeaşi logică sacră sau ele reprezintă mai mult victime colaterale în faţa unei credinţe sfinte ce-şi întinde înfăptuirea peste veacuri.

Ortodoxia în secolele trecute reprezenta pentru Ţările Romane adevărata lege. Ea era legea, înlocuind-o practic. Aceasta inversare o observăm în mod obsesiv şi la legionari care nu credeau într-o lege a statului, ci doar în legi imuabile, organice, însuflate de divinitate. Nu aş vrea să scuz într-un fel micarea de extremă a legionarilor, dar este cunoscut faptul că în Europa mişcările de extremă erau în floare. Cel mai trist lucru cu putinţă este faptul că acest ipochimen charismatic al perioadei interbelice locuieşte astăzi în sufletele tulburi şi stranii ale multor români care se raportează la legionari şi la Codreanu, ca la o perioadă extraordinară, de salvgardare naţională care trebuie reînviată şi astăzi. Din păcate şi o parte a elitei româneşti se afla încă dominată de această excrescenţă ce confundă în mod mitic tulburările adânci ale sufletului cu realităţi superioare însufleţite de idealuri înalte. Codreanu spunea aşa: “Ea, Legiunea, tinde să aprindă credinţi nebănuite, ea tinde să transforme, să revoluţioneze sufletul românesc… Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebue să se lucreze în momentul de faţă. Sufletul individului şi sufletul mulţimii.”

Cât de mult a lucrat Codreanu la acest suflet? De-ar şti cât de mult sufletul se lucrează şi acum? Trist..

Liviu Brătescu

cercetător și om politic liberal

POLITICA ÎN PIONEZE - Horia Pană

"Îmi place zgomotul produs de democraţie." (James Buchanan, al 15-lea preşedinte american)

Bellum omnium

blog George Damian

brînzoaice cu gem

Incultura ne distruge, mă baiatule...

Civitas Politics

Analizăm politica