România, un peşte care tot învaţă lecţii de poezie

Alexandru D. Filimon

Nimic nu mă mai revoltă în România, ţara mea este un peşte care tot ia lecţii de poezie.

Problema nu ar fi literatura şi nici ecosistemul pescăresc, problema poate este a mea că nu reuşesc să văd un progres. Dacă aş locui la Brussels nu aş putea lua pulsul României cu editoriale din Contributors, tot în tramvaiul 32 mi-ar plăcea să fiu, să ascult cam aceleaşi discuţii despre politică, Ceauşescu, şmecheri şi fraieri şi şefi aflaţi la prima generaţie de capitalişti.

Anormalul nu doar a devenit normal, el este ridicat şi la rangul de valoare în veselia generală. Aici pe acestă platformă fiecare se crede ce vrea, de la poet, fotbalist sau politician şi pe nimeni nu mai deranjează acest lucru. A devenit deja un lucru desuet să spui că ”În România nu se schimbă nimic” sau să foloseşti exhaustiv exprimarea “Aşa-i în România, asta-i ţara în care trăim”. Aceste axiome sunt de căpătâi în condiţia de supravieţuire în junglă mioritică.

Nu ştiu dacă această abulie profundă, acestă paralizie a reacţiei este un efect pervers al mediului său o nevoie personală de spaţiu faţă de România (în toate felurile şi formele ei). Un lucru mă îngrijorează şi anume contracţia zâmbetului în timp, am ajuns să zâmbesc pe jumătate şi să trăiesc cu jumătăţi.

Nu este România o jumătate ce ne hrăneşte pe toţi cu jumătăţi?