Generația post-doctorală de viitori shaormari

Ar trebui să scriu un text cuminte care să se regăsească în paginile unei reviste sau publicații respectabile din domeniul culturii, un text atemporal, plat și plin de prețiozități de limbaj pentru a-mi proba erudiția și vocabularul vast extins până la explozie de jugulară de neologisme. Ar trebui să ofer o notă impersonală prin care să nu lezez persoane sau instituții de care m-aș putea folosi în viitor pentru a avansa profesional.

Scrisul a ajuns doar un instrument excesiv raționalizat. Nu putem exclude noțiunea de interes în domeniul foarte nuanțat al scriiturilor moderne ce stau sub pixul unor intelectuali privați.  

Practic avem articole de PR ce se ascund sub tutela de editorial și faptul că nu mai există critică, în sensul larg al cuvântului, în afară de câtiva nebuni outsideri ai establismentului politic, cultural etc., nu pare să îngrijoreze pe nimeni. Mulți polemizează pe marginea ideei  ”intelectualul public din România”. Mereu am considerat goală de conținut această noțiune. Putem identifica rapid câteva nume din diverse perioade, Mihai Eminescu, Panait Istrati, I.D.Sârbu, Mihail Fărcășanu, Ion Rațiu, dar singularitatea lor ne întoarce către excepție, nu către regulă. Riscăm și un anacronism fin, dar nu acesta este scopul. Suntem martorii unei absențe culturale a intelectualului român. Acesta nu s-a născut încă pe teritoriul României, chiar dacă unii și alții vorbesc despre el cu patos flaușat.

 Mafia din cultură minte mai mult

Cine să-și asume să cântăreacă eșecul nostru colectiv când sunt atâtea resurse de acaparat ca intelectual în România. Nu pot uita vorba lui Carol al II-lea care spunea că ” nu are fundul destul de mare să îl pupe toți care ar vrea să o facă”. Intelectualii sunt primii care știu mai multe metode de a duce la capăt operațiunea fără probleme. Ce să mai invocăm ideea de elite, de viziune de stat, de cultură română? Totul este o junglă colorată, butaforică ce pregătește din timp orice individ să creadă că dacă are buze de catifea va putea să facă aproape orice dacă va găsi icoana pe care să o sărute.

Descrierea a fost mai largă, dar necesară demersului. De ce am ales un astfel de titlu? Evident că e la mijloc o poveste reală pe care am ținut să o scriu și să o îmbrac într-o formă cât mai aproape de ce înțelegem noi ca fiind adevăr. Și despre adevăr voiam să vă vorbesc. Există în mediul universitar românesc mai multe adevăruri despre care nu se vorbește din motive de interes imediat. Nimeni nu vrea să devină un paria sau să joace rolul pierdant al intelectualului public asumat. Toți vor să câstige sau să înhațe ceva. Pleașca este și ea binevenită. Vorbim de cultură cu toate că pare că vorbim despre Ministerul Transporturilor. N-aș da oricum pasiunea unei șofer pentru mașini la schimb pentru pasiunea profesorului universitar român pentru cărți, studenți și cunoaștere.

La noi, mediul universitar oricum acaparat și captiv unor grupuri de interes este o fugă din realitate, o fugă calculată pe care am putea să o corelăm cu o stimă de sine scăzută, dacă aplecăm urechea spre ultimele studii de psihologie. Universitarul român este de regulă un marginal narcisist, pasionat de sinecuri și mai ales de călătorii în străinătate la hoteluri de cel puțin trei stele. Acesta este adevărul meu subiectiv pe care doresc să-l expun cât mai tranșant. Poate sunt tineri ce nu vor cădea în capcana de a crede în minciunile unor astfel de animale mărginașe în junglă. Ce este mai tragic decât acest necrolog succint este gândul că acest articol în timp ce este scris de mine mă fac să mă gândesc că nu va putea fi publicat în diverse publicații de cultură deoarece deranjează. Mă gândesc la cenzură în timp ce scriu și asta se întâmplă în 2018. Nu este o victimizare, ci doar un necrolog al unui proces mental personal. Trecem peste!

Unii respiră când se îneacă în ipocrizie

Există universitari români ce mi-au cenzurat articolele pentru că deranjam, spuneam prostii, nu-mi asumam rolul de moluscă flască care să spună chestiuni atemporale. Nu rezonam ce-i drept deloc cu fasoanele intelighenției române. Fascinant era că acest individ cunoscut segmentului educat român scrisese un articol despre libertatea de exprimare în urmă cu două zile.

M-am întâlnit recent cu o fostă colegă ce a reușit, chipurile, să intre pe un post de bugetar semidecent pentru pregătirea ei. Ea are în prezent doctoratul terminat în științe politice și-mi mărturisea că doctoratul a fost cea mai mare greșeală din viața ei. Bineînțeles, galant am oferit câteva argumente obiective pentru a susține că nu este o greșeală în totalitate. N-am avut succes! Apoi a început să vorbească de vechii noștri colegi sau apropiați, care regretă în cor doctoratul și mai ales profesorii cu care au realizat această cercetare măreață. Mulți dintre acești profesori îl criticau pe Ponta cu episodul cu plagiatul, dar nu-și dădeau osteneala să vadă ce progrese academice au mai făcut doctoranzii lor. Unul dintre ei îmi povestea că a plagiat de zor vreo 10 pagini și respectivul universitar(cu pretenții în spațiul public românesc de intelectual public), nici măcar nu s-a sinchisit să-i spună dacă e bună lucrarea, darămite să mai și vadă plagiatul respectivului. Poate era ocupat cu Ponta. Nu-i acesta civismul cel mai de preț?

Ipocrizia este la un loc de cinste. Avea dreptate Traian Băsescu când spunea că nu are ce să facă cu intelectualii. Pentru el aceștia erau inutili ca influență electorală și reală în societate. Plus că aveau o coloană vertebrală foarte flexibilă.

Să vă spun povestea unui profesor universitar. O redau într-un dialog scurt:

• Sper că v-a plăcut interviul pe care l-am realizat cu dumneavoastră în gazetă?
• Mă bucur foarte mult de această realizare comună. Oricine încearcă să facă ceva, pe mine nu poate decât să mă bucure.
• Da! Sunt printre puținii colegi din promoția 2008-2011 care au reușit să-și găsească un loc în presă după ce totul a cam murit profesional pentru noi în 2011. Austeritatea, înghețarea posturilor la bugetari, tăierile de salarii, dispariția presei românești încetul cu încetul. A fost o periodă grea și ne-am descurcat singuri.
• Asa este! Mie îmi pare rău că nimeni, nici facultatea, nu poate să facă mai mult pentru voi, în special facultatea.
• Ar fi fost frumos.
• Știi de ce, spre exemplu, eu nu mai mănânc fast food?
• Nu, chiar nu am idee.
• Pentru că acolo dau de colegii dumneavoastră care nu au reușit și-mi stă shaorma în gât când îi văd. Așa că evit total să mai trec pe acolo. M-am lăsat de fast food datorită lor.

Mi-aș fi dorit să amuțească

Peste maxim o lună urma să văd o campanie la facultatea respectivului de bla bla bla istorie-filosofie, gen Științe Politice, care spunea că  ar fi mai bine să faci această facultate pentru a evita să ajungi un șhaormar. Cu toate că există o discriminare clară vis a vis de această profesie în acest îndemn, shaormarii chiar fac bani în România, spre deosebire de un expert în bla bla bla istorie, filosofie care nu știe cum să se șteargă la bot fără Aristotel.

Departe de mine gândul să vulgarizez ceva din această poveste. Doar că îmi stă în gât of-ul multora din generația mea care au crezut minciuna că un doctorat îi aduce mai aproape de lumea intelectuală în ansamblul ei. Adevărul este că te alienează de mafia din facultăți și te îndepărtează de o carieră de shaormar, un individ care nici nu moare de foame, dar în unele luni câstigă chiar mai bine decât un profesor universitar. El, săracuțul de el, nu mai are nici un nod în gât. El nu mai are de cărat ipocrizia pe care universitarul o poartă cu el zilnic. Fug la o shaorma, poate dau de Aristotel pe acolo.

 

Suntem singuri în România, dar suntem mulți!

Cert este că generația mea, generația Facebook cum este ea denumită peiorativ de către generația Televizor, a făcut istorie și a demonstrat că nu suntem o generație de conservă, pierdută, artificială, lipsită până și de instinctul procreării…

Restul textului pe: http://voceadiasporei.ro/suntem-singuri-in-romania-dar-suntem-multi/ 

România renaşte din jarul colectiv (text scris cu ură şi speranţă)

Sursă: România renaşte din jarul colectiv (text scris cu ură şi speranţă)

Tăcere! S-a sfârsit! (text cu impact emoţional)

Sursă: Tăcere! S-a sfârsit! (text cu impact emoţional)

Cum m-a ajutat Corneliu Vadim Tudor să câștig 50 de lei de la un ungur

Zâmbesc cu ironie și tristețe când văd câtă ură se toarnă după moartea lui Corneliu Vadim Tudor. Prezența publică și persoana politică a acestuia, constat că s-a reprodus astăzi în spațiul public prin diverși intelectuali, jurnaliști, profesori care fac apologia urii.

Se pare că cel care seamănă ură primește și mai multă ură. Aceasta este ironia postumă care îmbracă astăzi personajul Corneliu Vadim Tudor. Mă mărginesc doar să constat acest lucru și să subliniez că există o diferență între omul de cultură și omul politic. Dacă spun acest lucru nu înseamnă ca sunt comunist sau naționalist cum s-ar grăbi unii să spună. Doar constat că istoria noastră este destul de fracturată și nu mai are nevoie de răzmerită inutilă și injecții de ură post-mortem. Doar timpul va arăta cine va supraviețui istoriei, poetul sau omul politic. Lasați-mă în schimb să vă povestesc o întâmplare scurtă petrecută mai demult la Miercurea Ciuc cu un ungur simpatic care îmi este amic și astăzi.

Era petrecerea de Revelion undeva prin facultate, parcă era anul întâi sau doi de facultate, nu mai stiu exact, și prin aburii de alcool și euforie s-a iscat o dezbatere politică de zile mari între mine și amicul nebun după gulaș. După vreo oră de dezbateri crunte, lipsite de grotesc sau inutilitate, îmi spune răspicat că România va fi mai bine după moartea lui Vadim. Eram cam trist când mă gândeam că un tânar ca mine de 20-21 de ani se gândea la moarte ca soluție de epurare a răului în societate. Nu cred că e o dovadă de sănătate mentală să dorești moartea cuiva în speranța că va fi mai bine. În fine! Timpul trece și vinul curge!

Deodată se aude în boxe melodia ”Domnisoară, domnisoră”, cântată de trupa Savoy. Ungurul meu cuprins brusc de o beatitudine adâncă începe să danseze cu paharul de vin în mână urlând în urecehea mea, proaspăt sensibilizată de moarte în preajma Revelionului, că melodia asta este preferata lui și nu se poate abține să stea jos. Și-a invitat domnisoara la dans și a continuat să se înfrupte din melodia sa sibilinică. L-am lăsat în pace. Ce era să fac ?

După ce amorul muzical s-a consumat în vaporii de vin și voie bună, ii spun următoarele:

-Pariu pe 50 de lei că nu stii cine a scris versurile melodiei ”Domnișoara, domnișoară”!

-Știam…știu…facem…câte variante?

-Trei variante.

-Bine… Mircea Dinescu este sigur!

– Mai încearcă.

– Adrian Păunescu…este stilul lui inconfundabil!

– Nu e nici Păunescu.

– Nu se poate! Să nu-mi spui că le-a scris Nichita Stănescu la ținerețe.

– Nu măi gulaș nebun ce ești, le-a scris prietenul tău Vadim…

 

 

 

Comunismul face victime și după ‘89

Suntem cocosați de comunism în mica noastră democrație și mai rau în mica noastră intimitate. Rămân de la un timp fără glas când văd spectacolul unor indivizi din generația ‘70 și ‘80 care fac eforturi monumentale să-mi demonstreze că în România comunismul nu a existat. De ce spun acest lucru care mă întristează profund?

În primul rând, acesti indivizi doresc să ne spună răspicat că ceea ce am avut noi nu a fost comunism ci doar o implemetare deficitară a unui lumi ideale. Ideea e că tinerii pot adera usor la un astfel de discurs. De aici până la legionarism militant de tip arme și terorism nu este foarte mult .Parcă îi și vedem cum urla “Încă o revoluție!!!”

In al doilea rand, acesti indivizi au frustrări umane nu convingeri de nestrămutat și astfel când decantează lumea în care trăim reduc totul la sine și la trăirile lor. Perversitatea e că după acest amplu proces de reflecție găsesc câtiva juni discipoli care să adere la ideile lor despre viață. Totul începe pe un ton bătrâncios și autoritar: ”Lasă-mă pe mine să-ți explic cum stă treaba!”.

Acesti indivizi încă nu prea bătrâni, dar nici foarte tineri cred cu sinceritate că procesul de implementare a comunismului a fost viciat, dar comunismul este bun și reprezintă pentru viitorul României un sistem politic încă viabil . O idee perversă și lipsită de empatie care zace în mintea multora care astăzi nu sunt la marginea societății și nu se afla în somaj face, cred eu astazi, mai mult victime decât victimele produse de comunism.

Dacă aruncăm o brumă de luciditate acestor generații observăm un eșec puternic indiferent de discursul lor anti-Iliescu sau anti-politică.

Să sperăm că mai sunt și alții triști pe lume…

Diaspora încotro?

Alegerile prezidențiale din acest an au mai developat încă o fractură a poporului român. Pe lângă faptul că existau destule bube în fibra românească, pe lângă faptul că majoritatea intelectualilor vorbesc despre România ca și cum ar exista aici un ADN malign, a mai apărut ceva…

În sens strict tehnic, vorbim de un nou clivaj în societatea românească, și anume un inedit antagonism bazat pe ură și resentiment profound, între cetățenii din țară și cei din diaporă. Într-un sens mai popular raționamentul ar fi următorul ”Toți căpșunarii care fac menaj la babe prin Europa, vor ei să aleagă președintele?Ce să aleagă aștia?Au stat ei în țară pe un salariu de mizerie?N-ar trebui să aibă drepturi!!!”.

Raționamentul se extinde în multe cazuri căci suferința a ajuns un fel de autoritate pentru a-ți exercita calitatea de votant. În principiu, român poți fi doar în România. Cei din diasporă au la rândul lor o atitudine superioră față de cei rămași să sufere pentru o România modernă. Ei sunt deja deprinși cu exercițiu democratic european și cu valorile occidentului care nu încap în orizontul îngust, din fire, al românului. Mai sunt și tinerii în această ecuație. Nu stiu câți dintre ei realizează în ce joc psihosocial sunt implicați, dar ar trebui să ne întrebăm ”Cui îi foloseste această fractură?” și ”Cine ar fi în stare să reunească într-o singură mulțime aceste grupuri care mai nou se urăsc în mod transparent ?”.

E legitim să ne întrebăm ”Diaspora încotro?”

România, o țară fără președinte

Astăzi, România este o țară fără președinte, chiar dacă Klaus Iohanis beneficiază de legitimitatea instituțională, tehnică, pentru a-și exercita mandatul. De ce spun acest lucru?

Un lucru care nu s-a discutat deloc în spațiul public, nici în perioada electorală, nici în perioada post-electorală, este scăderea pragului de la 50% la 30% la referendumul de demitere a președintelui. Această lege a intrat în vigoare după invalidarea referendumului de suspendare din 2012. Victor Ponta, în frunte cu PSD, a decis că această scădere este suficientă pentru a santaja președintele cu încă o suspendare(garantată!) dacă acesta nu ”coabitează” cum trebuie.

Astăzi vorbim despre statul de drept și despre veșnica cucoană mioritică, Justiția, dar nu discutăm despre fracturarea acestui sistem prin desființarea funcției prezidențiale. Președintele prin această lege va fi la cheremul Parlamentului, aspirând să ajungă cel mult o amantă cu frisoane, care râvneste perioada când încă visa ca-și poate lipi himenul cu scoci. Cunoaștem foarte bine că popularitatea este relativă, rezistentă în timp atâta vreme cât un lider politic poate genera în jurul său încredere, dar nici un politician nu poate câstiga un război cu presa pe durată lungă. Poate cel mult supraviețui, precum Trăian Băsescu.

Klaus Iohanis nu are calitățile necesare pentru a putea supraviețui unui astfel de scenariu. Când sondajele vor arăta pierderi la capitolul imagine, în cel mult 6 luni putem spera la un nou președinte. În acest moment însă există o dulce complicitate a premierului și o complicitate penală a varanului pentru a susține încă o coabitare. Antena 3 nu-l mai face pe Iohanis vânzător ambulant de copii, ba mai mult îi găseste și calități care demonstrează indubitabil longevitatea politică a acestuia. Să nu uităm că oricând pot întoarce armele, dacă varanul se trezeste pe partea greșită.

Problema este că România nu are președinte, iar în jur foamea de guvernare devine prea mare. Și vântul din pușcărie aduce pagubă…

Asemănări şi deosebiri ale comunismului în România şi Basarabia

Comunismul, chiar dacă pentru unii pare a fi în culori roze, a produs milioane de victime, iar o societate nu poate fi construită pe victime. România a înţeles acest lucru, iar astăzi Republica Moldova optează pentru o societate democratică şi deschisă care nu presupune victime…

Comunismul, frică, durere şi înspăimântare

Lumea a fost înfricoşată în comunism – foametea din 46-47, deportările care au ras elitele centrale şi elitele ţărăneşti. Istoricul a explicat că frica i-a făcut pe oameni să tacă şi să se conformeze, puţini având curajul de a se expune public. El a evocat un episod din viaţa bunelului soţiei sale care odată l-a înlocuit pe tatăl său, care lucra paznic la primărie, într-o sâmbătă când se organizau dansuri la Casa de Cultură. Pe parcursul evenimentului, cineva i-a scos ochii lui Stalin de pe portretul de la Casa de Cultură şi acesta a primit trei ani de închisoare. „El a stat trei ani la închisoare la Soroca pentru că cineva i-a scos ochii lui Stalin din portret. Ironic, dar tragic”.

Restul articolului… http://adevarul.ro/moldova/social/asemanari-deosebiri-comunismului-romania-basarabia-1_54a129d7448e03c0fd21b065/index.html

1 milion de “copii Erasmus” o să pună la cale o nemaipomenită societate civilă europeană într-o zi

Societatea civilă este o anexă a societăţii? Societatea civilă este o debara o politicului? De multe ori aceste întrebări au răspunsuri prefabricate, dar în mod real ele indică probleme de sănătate morală în societate. Dincolo de aspectul tehnic al acestei societăţi civile(ONG-uri, asociaţii etc.) ar trebui să luăm în calcul acea sumă de idei şi proiecte care strânge oamenii la comun pentru comunitate. Este comună societăţii noastre această comunitate civilă care trăieste chiar lângă noi? –

Restul interviului…. http://www.crainicul.ro/index.php/lucian-branea-1-milion-de-copii-erasmus-o-sa-puna-la-cale-o-nemaipomenita-societate-civila-europeana-intr-o-zi-19931