Generația post-doctorală de viitori shaormari

Ar trebui să scriu un text cuminte care să se regăsească în paginile unei reviste sau publicații respectabile din domeniul culturii, un text atemporal, plat și plin de prețiozități de limbaj pentru a-mi proba erudiția și vocabularul vast extins până la explozie de jugulară de neologisme. Ar trebui să ofer o notă impersonală prin care să nu lezez persoane sau instituții de care m-aș putea folosi în viitor pentru a avansa profesional.

Scrisul a ajuns doar un instrument excesiv raționalizat. Nu putem exclude noțiunea de interes în domeniul foarte nuanțat al scriiturilor moderne ce stau sub pixul unor intelectuali privați.  

Practic avem articole de PR ce se ascund sub tutela de editorial și faptul că nu mai există critică, în sensul larg al cuvântului, în afară de câtiva nebuni outsideri ai establismentului politic, cultural etc., nu pare să îngrijoreze pe nimeni. Mulți polemizează pe marginea ideei  ”intelectualul public din România”. Mereu am considerat goală de conținut această noțiune. Putem identifica rapid câteva nume din diverse perioade, Mihai Eminescu, Panait Istrati, I.D.Sârbu, Mihail Fărcășanu, Ion Rațiu, dar singularitatea lor ne întoarce către excepție, nu către regulă. Riscăm și un anacronism fin, dar nu acesta este scopul. Suntem martorii unei absențe culturale a intelectualului român. Acesta nu s-a născut încă pe teritoriul României, chiar dacă unii și alții vorbesc despre el cu patos flaușat.

 Mafia din cultură minte mai mult

Cine să-și asume să cântăreacă eșecul nostru colectiv când sunt atâtea resurse de acaparat ca intelectual în România. Nu pot uita vorba lui Carol al II-lea care spunea că ” nu are fundul destul de mare să îl pupe toți care ar vrea să o facă”. Intelectualii sunt primii care știu mai multe metode de a duce la capăt operațiunea fără probleme. Ce să mai invocăm ideea de elite, de viziune de stat, de cultură română? Totul este o junglă colorată, butaforică ce pregătește din timp orice individ să creadă că dacă are buze de catifea va putea să facă aproape orice dacă va găsi icoana pe care să o sărute.

Descrierea a fost mai largă, dar necesară demersului. De ce am ales un astfel de titlu? Evident că e la mijloc o poveste reală pe care am ținut să o scriu și să o îmbrac într-o formă cât mai aproape de ce înțelegem noi ca fiind adevăr. Și despre adevăr voiam să vă vorbesc. Există în mediul universitar românesc mai multe adevăruri despre care nu se vorbește din motive de interes imediat. Nimeni nu vrea să devină un paria sau să joace rolul pierdant al intelectualului public asumat. Toți vor să câstige sau să înhațe ceva. Pleașca este și ea binevenită. Vorbim de cultură cu toate că pare că vorbim despre Ministerul Transporturilor. N-aș da oricum pasiunea unei șofer pentru mașini la schimb pentru pasiunea profesorului universitar român pentru cărți, studenți și cunoaștere.

La noi, mediul universitar oricum acaparat și captiv unor grupuri de interes este o fugă din realitate, o fugă calculată pe care am putea să o corelăm cu o stimă de sine scăzută, dacă aplecăm urechea spre ultimele studii de psihologie. Universitarul român este de regulă un marginal narcisist, pasionat de sinecuri și mai ales de călătorii în străinătate la hoteluri de cel puțin trei stele. Acesta este adevărul meu subiectiv pe care doresc să-l expun cât mai tranșant. Poate sunt tineri ce nu vor cădea în capcana de a crede în minciunile unor astfel de animale mărginașe în junglă. Ce este mai tragic decât acest necrolog succint este gândul că acest articol în timp ce este scris de mine mă fac să mă gândesc că nu va putea fi publicat în diverse publicații de cultură deoarece deranjează. Mă gândesc la cenzură în timp ce scriu și asta se întâmplă în 2018. Nu este o victimizare, ci doar un necrolog al unui proces mental personal. Trecem peste!

Unii respiră când se îneacă în ipocrizie

Există universitari români ce mi-au cenzurat articolele pentru că deranjam, spuneam prostii, nu-mi asumam rolul de moluscă flască care să spună chestiuni atemporale. Nu rezonam ce-i drept deloc cu fasoanele intelighenției române. Fascinant era că acest individ cunoscut segmentului educat român scrisese un articol despre libertatea de exprimare în urmă cu două zile.

M-am întâlnit recent cu o fostă colegă ce a reușit, chipurile, să intre pe un post de bugetar semidecent pentru pregătirea ei. Ea are în prezent doctoratul terminat în științe politice și-mi mărturisea că doctoratul a fost cea mai mare greșeală din viața ei. Bineînțeles, galant am oferit câteva argumente obiective pentru a susține că nu este o greșeală în totalitate. N-am avut succes! Apoi a început să vorbească de vechii noștri colegi sau apropiați, care regretă în cor doctoratul și mai ales profesorii cu care au realizat această cercetare măreață. Mulți dintre acești profesori îl criticau pe Ponta cu episodul cu plagiatul, dar nu-și dădeau osteneala să vadă ce progrese academice au mai făcut doctoranzii lor. Unul dintre ei îmi povestea că a plagiat de zor vreo 10 pagini și respectivul universitar(cu pretenții în spațiul public românesc de intelectual public), nici măcar nu s-a sinchisit să-i spună dacă e bună lucrarea, darămite să mai și vadă plagiatul respectivului. Poate era ocupat cu Ponta. Nu-i acesta civismul cel mai de preț?

Ipocrizia este la un loc de cinste. Avea dreptate Traian Băsescu când spunea că nu are ce să facă cu intelectualii. Pentru el aceștia erau inutili ca influență electorală și reală în societate. Plus că aveau o coloană vertebrală foarte flexibilă.

Să vă spun povestea unui profesor universitar. O redau într-un dialog scurt:

• Sper că v-a plăcut interviul pe care l-am realizat cu dumneavoastră în gazetă?
• Mă bucur foarte mult de această realizare comună. Oricine încearcă să facă ceva, pe mine nu poate decât să mă bucure.
• Da! Sunt printre puținii colegi din promoția 2008-2011 care au reușit să-și găsească un loc în presă după ce totul a cam murit profesional pentru noi în 2011. Austeritatea, înghețarea posturilor la bugetari, tăierile de salarii, dispariția presei românești încetul cu încetul. A fost o periodă grea și ne-am descurcat singuri.
• Asa este! Mie îmi pare rău că nimeni, nici facultatea, nu poate să facă mai mult pentru voi, în special facultatea.
• Ar fi fost frumos.
• Știi de ce, spre exemplu, eu nu mai mănânc fast food?
• Nu, chiar nu am idee.
• Pentru că acolo dau de colegii dumneavoastră care nu au reușit și-mi stă shaorma în gât când îi văd. Așa că evit total să mai trec pe acolo. M-am lăsat de fast food datorită lor.

Mi-aș fi dorit să amuțească

Peste maxim o lună urma să văd o campanie la facultatea respectivului de bla bla bla istorie-filosofie, gen Științe Politice, care spunea că  ar fi mai bine să faci această facultate pentru a evita să ajungi un șhaormar. Cu toate că există o discriminare clară vis a vis de această profesie în acest îndemn, shaormarii chiar fac bani în România, spre deosebire de un expert în bla bla bla istorie, filosofie care nu știe cum să se șteargă la bot fără Aristotel.

Departe de mine gândul să vulgarizez ceva din această poveste. Doar că îmi stă în gât of-ul multora din generația mea care au crezut minciuna că un doctorat îi aduce mai aproape de lumea intelectuală în ansamblul ei. Adevărul este că te alienează de mafia din facultăți și te îndepărtează de o carieră de shaormar, un individ care nici nu moare de foame, dar în unele luni câstigă chiar mai bine decât un profesor universitar. El, săracuțul de el, nu mai are nici un nod în gât. El nu mai are de cărat ipocrizia pe care universitarul o poartă cu el zilnic. Fug la o shaorma, poate dau de Aristotel pe acolo.

 

Comunismul face victime și după ‘89

Suntem cocosați de comunism în mica noastră democrație și mai rau în mica noastră intimitate. Rămân de la un timp fără glas când văd spectacolul unor indivizi din generația ‘70 și ‘80 care fac eforturi monumentale să-mi demonstreze că în România comunismul nu a existat. De ce spun acest lucru care mă întristează profund?

În primul rând, acesti indivizi doresc să ne spună răspicat că ceea ce am avut noi nu a fost comunism ci doar o implemetare deficitară a unui lumi ideale. Ideea e că tinerii pot adera usor la un astfel de discurs. De aici până la legionarism militant de tip arme și terorism nu este foarte mult .Parcă îi și vedem cum urla “Încă o revoluție!!!”

In al doilea rand, acesti indivizi au frustrări umane nu convingeri de nestrămutat și astfel când decantează lumea în care trăim reduc totul la sine și la trăirile lor. Perversitatea e că după acest amplu proces de reflecție găsesc câtiva juni discipoli care să adere la ideile lor despre viață. Totul începe pe un ton bătrâncios și autoritar: ”Lasă-mă pe mine să-ți explic cum stă treaba!”.

Acesti indivizi încă nu prea bătrâni, dar nici foarte tineri cred cu sinceritate că procesul de implementare a comunismului a fost viciat, dar comunismul este bun și reprezintă pentru viitorul României un sistem politic încă viabil . O idee perversă și lipsită de empatie care zace în mintea multora care astăzi nu sunt la marginea societății și nu se afla în somaj face, cred eu astazi, mai mult victime decât victimele produse de comunism.

Dacă aruncăm o brumă de luciditate acestor generații observăm un eșec puternic indiferent de discursul lor anti-Iliescu sau anti-politică.

Să sperăm că mai sunt și alții triști pe lume…

Diaspora încotro?

Alegerile prezidențiale din acest an au mai developat încă o fractură a poporului român. Pe lângă faptul că existau destule bube în fibra românească, pe lângă faptul că majoritatea intelectualilor vorbesc despre România ca și cum ar exista aici un ADN malign, a mai apărut ceva…

În sens strict tehnic, vorbim de un nou clivaj în societatea românească, și anume un inedit antagonism bazat pe ură și resentiment profound, între cetățenii din țară și cei din diaporă. Într-un sens mai popular raționamentul ar fi următorul ”Toți căpșunarii care fac menaj la babe prin Europa, vor ei să aleagă președintele?Ce să aleagă aștia?Au stat ei în țară pe un salariu de mizerie?N-ar trebui să aibă drepturi!!!”.

Raționamentul se extinde în multe cazuri căci suferința a ajuns un fel de autoritate pentru a-ți exercita calitatea de votant. În principiu, român poți fi doar în România. Cei din diasporă au la rândul lor o atitudine superioră față de cei rămași să sufere pentru o România modernă. Ei sunt deja deprinși cu exercițiu democratic european și cu valorile occidentului care nu încap în orizontul îngust, din fire, al românului. Mai sunt și tinerii în această ecuație. Nu stiu câți dintre ei realizează în ce joc psihosocial sunt implicați, dar ar trebui să ne întrebăm ”Cui îi foloseste această fractură?” și ”Cine ar fi în stare să reunească într-o singură mulțime aceste grupuri care mai nou se urăsc în mod transparent ?”.

E legitim să ne întrebăm ”Diaspora încotro?”

România, o țară fără președinte

Astăzi, România este o țară fără președinte, chiar dacă Klaus Iohanis beneficiază de legitimitatea instituțională, tehnică, pentru a-și exercita mandatul. De ce spun acest lucru?

Un lucru care nu s-a discutat deloc în spațiul public, nici în perioada electorală, nici în perioada post-electorală, este scăderea pragului de la 50% la 30% la referendumul de demitere a președintelui. Această lege a intrat în vigoare după invalidarea referendumului de suspendare din 2012. Victor Ponta, în frunte cu PSD, a decis că această scădere este suficientă pentru a santaja președintele cu încă o suspendare(garantată!) dacă acesta nu ”coabitează” cum trebuie.

Astăzi vorbim despre statul de drept și despre veșnica cucoană mioritică, Justiția, dar nu discutăm despre fracturarea acestui sistem prin desființarea funcției prezidențiale. Președintele prin această lege va fi la cheremul Parlamentului, aspirând să ajungă cel mult o amantă cu frisoane, care râvneste perioada când încă visa ca-și poate lipi himenul cu scoci. Cunoaștem foarte bine că popularitatea este relativă, rezistentă în timp atâta vreme cât un lider politic poate genera în jurul său încredere, dar nici un politician nu poate câstiga un război cu presa pe durată lungă. Poate cel mult supraviețui, precum Trăian Băsescu.

Klaus Iohanis nu are calitățile necesare pentru a putea supraviețui unui astfel de scenariu. Când sondajele vor arăta pierderi la capitolul imagine, în cel mult 6 luni putem spera la un nou președinte. În acest moment însă există o dulce complicitate a premierului și o complicitate penală a varanului pentru a susține încă o coabitare. Antena 3 nu-l mai face pe Iohanis vânzător ambulant de copii, ba mai mult îi găseste și calități care demonstrează indubitabil longevitatea politică a acestuia. Să nu uităm că oricând pot întoarce armele, dacă varanul se trezeste pe partea greșită.

Problema este că România nu are președinte, iar în jur foamea de guvernare devine prea mare. Și vântul din pușcărie aduce pagubă…

Avem nevoie de un genocid politic?

 

Aparent toată lumea ştie soluţia la această problemă. De la cei care îl invocă pe Ţepeş arătând cu degetul pe “teapă”, la cei care spun că doar o bombă peste Parlament mai poate salva România, având în vedere nesimţirea cosmică cu care se fură, toţi se înrolează într-o gândire de genocid politic.

Dacă încerci să oferi câteva posibile alternative de 10-20 de ani sau mai mult chiar, poate 50, se uită la tine şi îţi reproşează că e prea târziu şi ei nu vor mai fi atunci. Până la urmă tot ce contează este prezentul şi incapacitatea tuturor celorlalţi, fie că sunt politicieni, birocraţi, preoţi, intelectuali de a prelua “ţară din mâinile corupţilor”.

V-aţi întrebat vreodată de ce aceşti indivizi nu vor să preia şi ei ţară din mâinile penalilor şi aşteptă cuminţi un soare luminos şi pe strada lor? Să fie comoditatea sufletească, suficienţă umană răspunsul la goliciunea românului?

 

Dacă totuşi îndrăzneşti cu raţionalitate şi bun simţ să conturezi câteva alternative la ieşirea din marasmul politic actual, fie eşti fraier cu ceva bibliografie la bord, fie eşti sub acoperire şi încerci să influenţezi opinia publică. Soluţia dragilor este una singură, şi ei aşteaptă ca noi să ne dăm pe brazdă şi să strigăm genocid.

Până la urmă observ genocidul pensionarilor şi sincer nu mai am nevoie de unul.

 

Nu vom vota “România”

Multă lume mă întreabă cu cine să voteze la alegerile prezidenţiale. Din nou trebuie să-mi explic opţiunea în logica “minimizarea pierderilor”. “Nu există printre candidaţii actuali vreun individ care merită să ajungă preşedintele României”. Aşa începe orice explicaţie în spiritul caragialesc “eu cu cine votez?”.

Despre Victor Ponta tot am scris… Domnia sa doreşte să câştige preşedinţia la masa verde ba mai făcând un blat cu Tăriceanu, ba cu domnul Dan Anticiocoiul prin excelentă, sau prin veşnicul partid de şantaj denumit UDMR. De ce să votezi cu Victor Ponta când acesta nu se oboseşte să îti ceară votul?

Klaus Iohannis nu este un politician de anvergură, cu veleităţi de cârmuitor, cu o viziune despre România. Domnia sa este mai mult o icoană care în loc să “plângă”, iese pe uşa din spate a “bisericii”. Iohannis este un politician creat de Crin Antonescu şi promovat de acesta în vârful partidului. De ce Iohannis când a ajuns preşedinte PNL nu l-a lăsat pe Crin Antonescu să candideze la prezidenţiale? Domnia sa nu a lămurit acest aspect, însă zâmbetul triumfător care i s-a urcat în falcă şi nu l-a mai părăsit este un semn că nici domnia sa nu are darul de a nu se lua prea tare în serios. De ce aş vota un astfel de individ care nu ştie ce este recunoştinţa, stima sau minimul respect vizavi de piscurile biografiei sale?

Mai sunt şi alţi candidaţi, dar calitatea lor de prezidenţiabili şi candidaţi este ca un prezervativ câştigat după promiscuitate continuă.

Până la urmă, nu am răspuns la întrebarea noastră seculară “eu cu cine votez?”.

Am sentimentul că indiferent cu cine votăm, noi nu vom vota “România”.

 

 

Artă combinată cu multă ştiinţă

Cea mai simplă definiţie a muncii este cea de “instituire teleologică”. In acest context, munca devine o “servire” a celuilalt. Avem, practic, o variantă de reconciliere a părţii liberale şi a celei conservatoare în stare să ofere şi un grad de etică în raportul muncă/societate.

Restul articolului il regasiti aici; http://www.lapunkt.ro/2014/08/28/arta-combinata-cu-multa-stiinta/

Satisfacţia profesională este înlocuită de pâine

 

În România aproape toţi tinerii sunt molestaţi de ziua ce tocmai apune. Pentru aceştia, pentru mine, “satisfacţia profesională”, este un ideal îndepărtat când ar trebuie să fie deviză, motto şi călăuză în orice parcurs profesional normal.

De ce nu este normalitatea inclusă în normal? De ce în România tinerii orbecăiesc cu spiritele amputate şi nu-mi doresc deloc să fiu patetic prin exprimarea asta?

Majoritatea ştiu, dar puţini recunosc că modelul businessman-ului român este departe de modelul american sau vestic ce reclamă meroticraţie, concurenţă, competitivitate şi cunoştinţe dublate de duritate etc.

Boala netratată a românului este şefia. În această ţară fiecare în mod direct vrea să fie “şef”. Ce înseamnă de fapt să fii şef în România? Păi, în primul rând, autoritate, implicit muncă mult mai puţină şi legitimitatea de a fi o fiară scelerată în raporturile inter-umane, legitimitatea de a fi o creatură murdară moral.

Atunci când angajatorul tău îţi induce teama că vei pierde locul de muncă înseamnă că asistăm la o intimidare din partea unui analfabet în “afaceri” sau management. România este plină de ei şi această specie insistă să se reproducă în mediul existent, în ciuda ameninţării unei castrări târzii. La toate acestea contribuim şi noi, din păcate. De multe ori, când începem o iniţiativă antreprenorială pe cont propriu, ne gândim la oamenii de “încredere” pe care să-i angajăm nu la cei competitivi. Argumentul este că cei de încredere ne fură mai puţin …

Când vom depăşi această construcţie pe verticală a societăţii româneşti în care Şeful se înconjoară de mediocrii unşi cu virtutea încrederii, atunci vom putea spune că Schimbarea în România mai are o şansă.

 

 

 

Preşedinte Second Hand

 

Victor Ponta ne demostrează încă o dată de ce România este cimentată în baltă tranziţiei. El este exemplul ce mai bun de politician de plastilină, second hand, laborator al baronilor şi al familiei. România nu suferă din cauza politicienilor, ci suferă profund din lipsa lor acută.

Meseria de politician a fost desfiinţată de Ceauşescu. Nu contează cu câte înfăptuiri înalte a culminat socialismului: metrou, blocuri, Casa Poporului această meserie a dispărut complet. Pentru a putea avea o carieră politică în perioada comunistă, trebuia în mod forţat să-ţi găseşti centrul de greutate în persoana Tovarăşului.

Toate funcţiile se distribuiau în funcţie de apropierea faţă de cuplul Ceauşescu. Raportarea la popor era simbolică şi obligatorie ca formalitate (toată lumea vota).

Astfel, lichelismul şi sufletul de slugă au devenit atribute necesare politicianului comunist care dorea să avanseze.

În acest creuzet este format şi experimentul Victor Ponta care a anunțat că nu va participa la confruntările dinaintea primului tur al prezidențialelor. De ce să eviţi competiţia politică în confruntarea cu propriul popor? Păi, dacă eşti second hand, nu-ţi rămâne decât să te piteşti şi să aştepţi cum trece valul şi tu rămâi pe cal?

 

Este Victor Ponta un politician second hand sau este un om de “mâna a doua”?

 

 

Ce ar spune o târfă despre Baconsky?

 

Acest politician episodic este destul de impopular şi nefrecventabil. Mă bucur pentru acest lucru doarece nu are nici o legitimitate să vorbească despre România.

Ce a realizat în mod riguros în carieristica sa politică (alături şi de Clovnul obez care tot intră şi iese precoce din politică)? În afară de un nume moştenit şi de beneficiile unei camarile culturale bine înfipte în sistemul politic după 1989, ce a rămas în urma lui Teodor Baconsky?

 “Orice târfă da lecţii poporului român” aşa s-a gândit Baconsky să descrie marasmul politic actual pe Facebook în calitatea sa de om, intelectual, fost Ministru de Externe etc. Ştiu, se vor repezi diverşi care vor spune că este dreptul fiecăruia de a se exprima în spaţiul virtual, că acest cuvânt “târfă” este uzual în lexicul românesc şi cum de nu ştiu că “târfă” în perioada ante-post-trans-interbelică (alegeţi voi), denumea o individă care vitupera paradigmele epocii în sensul unei vizionare.

Ce nu se vede dincolo de “libertatea” fostului ministru este cinismul său gratuit. De ce să mai umpli spaţiul public cu încă o “târfă”, dacă îmi permiteţi limbajul. Nu avem destule? De ce să alegi să te exprimi aşa având în vedere cine a fost tatăl tău?

Cinismul acestui personaj episodic stăruitor este demonstrat prin intenţia imorală de a jigni o femeie (Elena Udrea) având în vedere noile conflicte din PMP. Nu mi-a plăcut Elena Udrea niciodată şi nu mi-au curs balele în vânt admirând-o.

Dar această intenţie imorală de “bărbat adevărat” mă face să mă gândesc ce ar spune o târfă despre Baconsky ? I-ar spune oare că fundul ei este mai moral decât gura sa?